Spre deosebire de alte perioade, ultimele săptămâni s-au remarcat printr-un echilibru mai mare între producţia hollywoodiană, pe de o parte, şi filmele ne-hollywoodiene, pe de altă parte. Acestea din urmă venind din zone foarte diverse: Europa, SUA (independente), China, sau chiar America Latină (Uruguay). Şi România.
Dintre hollywoodiene, cel puţin două au fost foarte aşteptate: Codul lui Da Vinci şi Memoriile unei gheişe.
 The Da Vinci Code / Codul lui Da Vinci (2006), regia Ron Howard, a fost proiectat în deschiderea festivalului de la Cannes (oare de ce?), unde a fost huiduit. Şi-a dobândit faima în primul rând prin publicitatea care s-a făcut în jurul cărţii şi apoi, evident, prin publicitatea care s-a făcut în jurul filmului însuşi. Fără acest tam-tam, Codul lui Da Vinci ar fi trecut probabil neobservat, aşa cum ar trece orice film găunos, prost condus şi ruşinos de prost / fals jucat pentru numele de pe afiş: Tom Hanks, Audrey Tautou, Jean Reno, Paul Bettany...
 Pe de altă parte, Memoirs of a Geisha / Memoriile unei gheişe (2005), regia Rob Marshall, şi-a construit aşteptarea prin Oscarurile obţinute (scenografie, imagine, costume). Filmul, într-adevăr, nu merită deplasarea la cinema decât, eventual, pentru costume. Nici povestea, nici regia nu fac din film ceva notabil. Iar actorii japonezi vorbind engleza cu un accent japonez impus sunt de-a dreptul ridicoli.
 Capote (2005), regia Bennett Miller, e una din excepţiile de la Oscarurile de anul acesta - un film care se reţine, mai ales, prin rolul lui Phillip Seymour Hoffman (pentru care a obţinut premiile Oscar, Globul de Aur şi Bafta), excelent în pielea scriitorului american. Povestea e spusă în manieră biografic-hollywoodiană, fără surprize şi fără zguduiri la adresa spectatorului.
 Superman Returns / Superman revine (2006), regia Bryan Singer (coproducţie Australia-SUA) continuă povestea Supeman-urilor mai vechi. Efectele speciale n-au nimic special, povestea nici ea, despre Kevin Spacey nu s-ar putea spune că e rău, iar despre Brandon Routh (Superman) s-ar zice că e din plastilină atunci când pozează în impozantul Superman. O continuare mai degrabă ratată.
 American Dreamz / Vise americane (2006), regia Paul Weitz, are un oarecare umor, un sarcasm bine dozat referitor la temele-isterie de masă ale breaking news-urilor de azi: terorismul, intenţia permanentă a arabilor de a-l asasina pe preşedinte (cel american, că doar nu vă imaginaţi că mai există un alt preşedinte în lume!). Filmul rămâne totuşi la un nivel scăzut - comedioară fără mare miză.
 She's the Man / Iubesc pe cine nu trebuie (2006), regia Andy Fickman, este, în schimb, o comedie pentru care nici nu merită deplasarea. Bazat pe o idee de travesti à la commedia dell'arte, filmul (adresat mai ales adolescenţilor, căci e cu liceeni) e prea stupid şi banal ca să-ţi rămână în memorie.
 La fel e şi Failure to Launch / Cum să dai afară din casă un burlac de 30 de ani? (2006), regia Tom Dey - comedie fără vreo idee care să te facă să-ţi aduci aminte de ea. De evitat.
 În afară de efecte speciale, continuarea Underworld 2: Evolution / Lumea de dincolo 2: Evoluţia (2006), regia Len Wiseman, nu oferă, nici ea, ceva aparte. Efectele speciale - luptele dintre vampiri şi vârcolaci - sunt, într-adevăr, foarte bine realizate. Şi cam atât...
 Transamerica (2006), regia Duncan Tucker, e un independent american care excelează în analiza dramei unui bărbat ce vrea să-şi facă operaţie de sex. Relaţiile lui / ei cu părinţii, cu terapeutul şi, mai ales, cu fiul pe care şi-l descoperă, perplex, chiar în ajunul operaţiei (nu ştia de existenţa lui până atunci), fac obiectul unei observaţii de mare fineţe. Filmul e trist, deprimant chiar, atmosfera e foarte atent construită prin detalii - gesturi, priviri, tonalităţi. Felicity Huffman a fost nominalizată la Oscar pentru rolul trans-sexualului Bree, dar, din păcate, nu l-a primit.
 Tot un independent e The Squid and the Whale / Câinele şi pisica (2005), regia Noah Baumbach, care a obţinut premiul de regie (pentru dramă) şi scenariu la Sundance (festival specializat în independente americane). Acţiunea e plasată în anii 1980, într-o familie de intelectuali new-yorkezi. Doi copii sunt "împărţiţi" de părinţii care divorţează, iar lumea e văzută prin ochii celor mici. Filmul se remarcă prin ton, personajele îşi caută identitatea (băieţii) sau îşi reconsideră vieţile din alte perspective (părinţii). Nu chiar unul din cele mai bune independente americane (în ciuda premiilor obţinute), dar care merită văzut.
 De asemenea independent, The Dying Gaul / Scenariul otrăvit (2005), regia Craig Lucas, suferă de o anume preţiozitate şi o gratuitate a dramei. Turnura pe care o ia povestea triunghiului amoros e stângaci construită, replicile şi situaţiile sunt false, iar senzaţia de ansamblu e că scenariul vrea să fie trendy cu orice preţ şi filmul să fie artă cu orice preţ.
 Dintre filmele europene, Caché / Ascuns (2005), de Michael Haneke, e o coproducţie Franţa-Austria-Germania-Italia. Haneke e unul din cei mai interesanţi regizori europeni ai momentului, austriac de origine, dar lucrând în Franţa de mai mult timp; straniul şi violenţa gratuită, făcând parte intrinsecă din fiinţa umană, sunt prezente şi aici, ca în toate celelalte filme ale regizorului. Foarte bun Daniel Auteuil, iar filmul - unul dintre cele mai interesante de anul acesta, din cinematografele româneşti.
 Sophie Scholl - Die letzten Tage / Ultimele zile ale Sophiei Scholl (2005), de Marc Rothemund, e un film german care pune accentul pe procesul studenţilor ilegalişti din vremea dictaturii naziste şi pe o lungă discuţie pe marginea conştiinţei, datoriei, curajului; şi mult mai puţin accent pe aventurile ilegaliştilor. O dezbatere perfect valabilă şi astăzi, mai ales într-o parte a Europei care până nu demult s-a aflat sub o dictatură uimitor de asemănătoare cu cea nazistă.
 În sfârşit, L'Enfant / Copilul (2005), al fraţilor belgieni Jean-Pierre şi Luc Dardenne, a fost marele premiat de anul trecut de la Cannes. Cannes care începe să exagereze cu premiile acordate celor doi (şi Rosetta obţinuse Palme d'Or în 1999), mai ales că forţa lor de inovaţie e în coborâre. L'Enfant nu e neapărat un film rău, dar e un film în mod cert mai slab decât altele ale fraţilor Dardenne. Şi, în plus, spus cu exact aceleaşi mijloace ca filmele lor anterioare...