Prima lucrare interpretată a fost Vocea naturii (Voix de la nature) de George Enescu. Nori de toamnă peste păduri (Nuages d'automne sur les forêts); ea ar reprezenta o primă parte a unui ciclu, care ar mai fi cuprins Soarele la câmpie (Soleil dans les plaines) și Vocea Mării (Vox Maris).
Am ascultat o muzică inspirată și evocatoare. Pascal Bentoiu, unul dintre cei mai importanți enescologi, spunea despre Vocea naturii: "Unei imaginații cât de cât fertile îi apar în fața ochilor întinderi imense, vălurite, purtând nesfârșite păduri cu frunza arămie și foșnetul prietenos, în vreme ce mari corăbii alb-cenușii se perină pe vasta boltă albastră." [3] Pe lângă toată melancolia, totuși, există o urmă de amenințare, poate a vremurilor reci ce vor veni, poate doar regretul pentru ceea ce moare în jurul pădurii.
Lucrarea a fost compusă între anii 1931 și 1939, fiind scrisă inițial pentru o orchestră mică, cu un solo neobișnuit, grup de coarde: două viole, două violoncele și un contrabas. Gamele cromatice ascendente care ajută fluxul către o anume stabilitate, conferă un sentiment de tonică. Prospețimea muzicii se datorează inserării unor solo-uri de vioară, precum și a amestecurilor orchestrale dense.
Admirabil solo-ul concertmaistrului Rafael Butaru.
Oboiul, apoi flautul aduceau o timbralitate caldă. Cele două harpe interveneau alături de glokenspiel, iar timpanul aducea umbre superbe. Percuția cu cinele colora discursul fin.
Lucrarea se termina brusc, de fapt un tors muzical enescian emoționant prin instrumentația sa.
Publicul părea hipnotizat de această muzică descriptivă și, inițial, a aplaudat timid, parcă nu voia să strice imaginile sonore auzite, cu vraja lor, cele pe care George Enescu a reușit să le creeze în acest opus postum.
A urmat Concertul în la minor pentru vioară și orchestră, op. 53, de Antonin Dvořák, solist Josef Špaček.
Este o lucrare scrisă în perioada slavă a lui Antonin Dvořák. Pentru compunerea, acestui opus romantic spectaculos (1879), compozitorul ceh a cerut sfatul violonistului Joseph Joachim. Premiera concertului a avut loc la Praga, la 14 octombrie 1883, cu František Ondříček ca solist. Cele trei părți ale concertului sunt: 1. Allegro ma non troppo; 2. Adagio ma non troppo; 3. Final. Allegro giocoso ma non troppo. Prima și a doua mișcare sunt interconectate (attacca subito).
În concertul de la Ateneul Român, solistul Josef Špaček a demonstrat o violonistică excelentă, transmițând o multitudine de stări sufletești prin intermediul muzicii lui Dvořák. Virtuozitatea fiecărei secțiuni alerte era dublată de o calitate sonoră sclipitoare. Mini-cadențele din începutul concertului, cu acele duble coarde în terțe, erau urmate de valuri de arpegii pe dominantă, bine structurate, cu o agogică romantică (începutul și sfârșitul rar, iar miezul accelerat), cu o finalizare intens vibrată, pe un sunet acut, din octava a patra. Modelul introductiv se aseamănă cu Vorspiel (Preludiu) din Concertul nr. 1 pentru vioară și orchestră în sol minor, op. 26 de Max Bruch, prin perechea de arpegii ascendente străbătând ambitusul viorii. După un tutti calm, vioara solistă ataca cu mare incisivitate o temă pregnantă ritmic și contratimpată, cu o codetă - din nou arpegiată ascendent, pe care Josef Špaček a cântat-o fulminant.
Solistul înlănțuia triluri briliante. Toate acele liniștiri în triolete de optimi conduceau spre tema lirică, pe care violonistul a susținut-o cu un suflu bine gradat, incluzând maniera kreisleriană a portamento-ului (aceeași înălțime intonată prin substituirea degetelor pe tastieră).
Cu multă sensibilitate au fost interpretate contrapunctările temei oboiului și secvențele descendente în legato. Bine subliniate expresiv deveneau unele sunete prin intensificarea vibrato-ului (amplitudine și frecvență). Josef Špaček folosea dinamica interioară a frazei, adaptând intensitatea și modelând sonor discursul, cu tentă romantică: sunetele cu durată mai mare erau mai vii, iar cele scurte, estompate. Tonul său dolce avea darul de a transmite emoții din sfera categoriilor estetice ale frumosului (suav, gingaș). Cu o mare abilitate violonistul reușea să treacă de la dolce la scherzando, schimbând instantaneu starea de spirit a fluxului. Motivele cu iz folcloric ceh aveau vitalitate. Bine construite dilatările intervalice, având ca suport o pedală pe tonică. Dinamizările aduceau ingrediente din tehnica violonistică a bariolajelor și a pasajelor veloce, toate cântate cu mare acuratețe. Secțiunea tranzitorie (Quasi moderatomolto espressivo) către partea a doua a concertului, Adagio ma non troppo, era cântată pe coarda gravă a viorii, cu multă profunzime. Dialogurile viorii soliste cu suflătorii de lemn au decurs fluent. Momentele dramatice erau afirmate printr-un mers octavizat. Josef Špaček a reușit să marcheze relieful melodic prin accente în limitele sonorității romantice.
Finalul, Allegro giocoso, ma non troppo a adus un aer festiv, luminos. O muzică dansantă, în metru ternar, plină de frăgezime. Formule sincopate atrăgeau prin aluzii la mișcări coregrafice surprinzătoare, prin vivacitate. Spiccato-ul și sforzando-urile solistului, bine conturate, augmentau aspectul tonic al muzicii. Cupletul aducea un contrast, atât prin măsura binară, cât și prin modulația la tonalitatea subdominantei, schimbând starea de spirit zglobie, într-una depresivă. Violonistul intona tema, dezvăluind unghiuri noi, prin variațiuni ornamentale în duble coarde. Frumos a sunat și fragmentul intonat în registrul grav al viorii, pesante. Pasajele de virtuozitate erau parcurse cu strălucire, acolo unde salturile de registru grav-acut necesită o coordonare perfectă a planurilor de coardă, în trăsătura de arcuș. Splendid au sunat intervențiile flautului, în timp ce vioara solistă executa figurații agile. Coda, tipică concertelor romantice, cu deznodământ ca de foc de artificii, în tonalitatea omonimă majoră a venit pe o accelerare plină de entuziasm.
Cu gentilețe, solistul a oferit buchetul de flori primit, violoncelistei Mădălina Fara, șefa partidei.
Aplauzele publicului au continuat starea de euforie. Ropotele palmelor și ovațiile auditoriului au răsplătit interpreții de pe scena Ateneului.
După pauză, am ascultat Simfonia nr. 2, în re major, op. 73 de Johannes Brahms, în interpretarea Orchestrei Filarmonicii George Enescu, dirijată de Tomáš Netopil. Simfonia a fost compusă în anul 1877. Premiera a avut loc la Viena, la 30 decembrie 1877, cu Filarmonica din Viena, sub conducerea lui Hans Richter. Brahms a păstrat structura simfoniei clasic, în patru părți: 1.Allegro non troppo; 2. Adagio non troppo; 3. Allegretto grazioso, quasi Andantino; 4. Allegro con spirito.
Versiunea oferită de dirijorul Tomáš Netopil în concertul de la sala Ateneului Român, după opinia mea, a fost una mai puțin reușită. Membrii orchestrei păreau derutați de gesturile nesigure dirijorale, iar claritatea temelor nu s-a simțit, din cauza lipsei dozării intensităților diferitelor compartimente. Începând cu partea a treia, Allegretto grazioso, quasi Andantin, contrastantă față de primele mișcări ale simfoniei (datorită Presto-ului median al Menueto-ului), flautul și oboiul au preluat inițiativa, conducându-și partenerii ansamblului, astfel încât coerența s-a restabilit. Muzica se asemăna aici cu Dansurile slave ale lui Antonin Dvořák.
Ultima parte a simfoniei a adus un anume entuziasm discursului muzical. Frumos s-a desfășurat acel subiect nou, introdus de viori în largamente. În secțiunea tranquillo, materiale anterioare sunt mai elaborate, iar mișcarea încetinește, pentru a permite o acumulare de energie în Repriză. Spre finalul simfoniei, acorduri descendente și o serie de note labirintice ale diferitelor instrumente ale orchestrei readuceau tema secundă, dar de data aceasta acoperită de o explozie de instrumente de alamă, iar simfonia se încheie într-o atmosferă triumfătoare.
Publicul a apreciat prin aplauze prestația artiștilor de pe scenă.
NOTE
[1] Tomáš Netopil s-a născut la Kroměříž, Cehia, la 18 iulie 1975. A studiat vioara și dirijatul în orașul natal, precum și la Colegiul Regal de Muzică din Stockholm, sub îndrumarea profesorului Jorma Panula. În 2002, a câștigat primul Concurs Internațional de Dirijat Sir Georg Solti la Alte Oper Frankfurt. În 2005, la invitația lui David Zinman, Tomáš Netopil a lucrat ca dirijor asistent cu Orchestra din Cleveland, la Festivalul și Școala de Muzică Aspen din Colorado. În prezent, Tomáš Netopil este dirijorul principal și directorul muzical al Orchestrei Simfonice din Praga, fondator și director artistic al Academiei Internaționale de Vară din Kroměříž (Cehia); a înființat Filarmonica de Tineret Dvořákova. A fost Director Muzical General al Teatrului Aalto Musik și Philharmonie Essen. Tomáš Netopil colaborează cu: Accademia Nazionale di Santa Cecilia, Maggio Musicale Fiorentino, Tonkünstler Orchestra din Viena, Filarmonica din Oslo, Orchestra Simfonică din Anvers, Hong Kong Sinfonietta, Sydney Symphony, Orchestre Philharmonique de Monte Carlo, Orchestre National des Pays de Loire, Orchestre Symphonique de Montréal, Fort Worth Symphony și Naples Philharmonic, Orchestrei Radio din Olanda, Filarmonica Janáček din Ostrava, Orchestra Operei din Frankfurt și orchestra Teatrului Regional Tirolez. În 2006, a dirijat și la Festivalul de la Salzburg și la Orchestra del Teatro Regio di Parma. Cariera sa include și domeniul interpretării muzicii documentate istoric, prin proiecte alături de Concentus Musicus Wien, Collegium 1704, ansamblul Silentium. De asemenea, muzicianul întreține o colaborare strânsă cu Festivalul Dvořák din Praga, unde a fost desemnat artist în rezidență în anul 2017. Tomáš Netopil a dirijat în domeniul operei: Jenůfa de Leoš Janáček, la Staatsoper Hamburg și Rusalka de Antonín Dvořák, la Teatrul Național din Praga. A realizat înregistrări la casele de discuri Oehms Classics, Supraphon.
[2] Violonistul Josef Špaček s-a născut la 17 octombrie 1986, la Třebíč, Cehoslovacia. A început să studieze vioara la trei ani. Apoi a studia la școli din Cehoslovacia și SUA., cu Itzhak Perlman la The Juilliard School din New York, cu Ida Kavafian și Jaime Laredo la Curtis Institute of Music din Philadelphia și cu Jaroslav Foltýn la Conservatorul din Praga. A fost îndrumat de asemenea de Václav Hudeček, și Shmuel Ashkenasi. Josef Špaček a câștigat premii importante la International Violin Competition din Danemarca (2008), «Michael Hill» International Violin Competition din Noua Zeelandă (2009), «Carl Nielsen» (2009), și Young Concert Artists International Auditions din New York. A fost unul din finaliștii la Concursul Internațional Regina Elisabeta de la Bruxelles (2012). Până la sfârșitul stagiunii 2019-2020, a ocupat postul de concertmaistru al Orchestrei Filarmonicii din Cehia, fiind cel mai tânăr din istoria acesteia, iar apoi s-a dedicat carierei sale solistice. Violonistul colaborează cu Pittsburgh Symphony Orchestra, London Philharmonic Orchestra, Orchestra Simfonică NHK, Filarmonica din Hong Kong, Konzerthausorchester Berlin, Joanna Mallwitz, Hamburger Symphoniker, Bamberger Symphoniker și Deutsche Radio Philharmonie. Josef Špaček cântă pe vioara Guarneri del Gesù «LeBrun; Bouthillard» (1732), pusă la dispoziție prin generozitatea Ingles & Hayday. A înregistrat la case de discuri precum: Naxos și Supraphon.
[3] Bentoiu, Pascal: Breviar enescian, Editura Grafoart, București. 2015, pag. 137.