În urmă cu mulți ani, într-un concert din stagiunea simfonică a Filarmonicii George Enescu, am ascultat un pianist maghiar, Tamas Erdi (născut orb). După mulți ani, într-un concert programat în cadrul Festivalului George Enescu, am ascultat un pianist japonez, Nobuyuki Tsujii (născut orb, și care avea și alte afecțiuni - în principiu, incompatibile cu viața publică, și cu atât mai mult cu o carieră artistică).
M-am întrebat, în ambele situații, așa cum o fac acum - după ce am văzut, pe 19 martie 2026, la Teatrul de Operă și Balet Maria Bieșu din Chișinău, spectacolul cu Iolanta (așa scrie pe afiș, nu Iolantha, cum apare pe site-ul Operei Naționale București - pentru că spectacolul va fi prezentat, în luna iunie 2026, în cadrul Jinga Opera Festival (Bucharest Opera Festival - nota LiterNet)), cum li se va fi explicat, la vârsta înțelegerii, a rațiunii, a acceptării - celor doi pianiști (de fapt, copii, în acel moment) faptul că le lipsește (pentru că nu l-au primit, la naștere), pentru totdeauna, simțul acesta, fără de care, mulți dintre noi, credem că viața (într-o anumită formă, cu diverse motivații și mod de desfășurare) nu pare posibilă?
Ce li se va fi spus, pentru ca, dincolo de surpriză, de realitate, de necaz, de chin, de supărare, de exasperare aceștia să descopere puterea dorinței de a asculta muzică, de a iubi un instrument pe care îl puteau doar pipăi, de a studia și de a învăța să cânte impecabil? Cum li se vor fi dezvoltat celelalte simțuri (al auzului, cel tactil), pentru a deveni desăvârșiți pianiști?
Iolanta, ajunsă la vârsta adolescenței, este crescută de tatăl ei, într-un adevărat turn de fildeș: o grădină-seră aseptică (plină de flori, în care trudesc, continuu, grădinărese devotate, care sunt instruite să îi ofere Iolantei doar cuvinte, vorbe, complimente, flori - pe care aceasta le acceptă, fără să întrebe mai mult, pentru că atât i s-a permis, până acum, să știe, să primească, să înțeleagă, să accepte), din care lipsesc microorganismele care ar putea-o contamina, spre exemplu, cu fireasca noastră curiozitate. Cu viață - exact așa cum este ea.
René, tatăl grijuliu, a plasat, la intrare, un panou care îi informează pe cei care s-ar putea aventura sau rătăci pe-acolo, că le este strict interzis, sub amenințarea pedepsei capitale, în eventualitatea că ar fi întâlnit-o pe Iolanta, să îi vorbească acesteia despre ceea ce nu i-a fost, încă, dăruit, simțul vederii. Despre ieșirea din inocență, despre maculare, despre adevărurile vieții, despre tot ceea ce - credea René, ar fi reprezentat, pentru Iolanta cea oarbă (și conștientă de orbirea ei) contactul cu lumea septică, murdară, vinovată. Despre lumină ca adevăr.
Marele medic maur Ibn-Hakia, pe care, dorind să o izbăvească pe propria-i fiică de absența vederii, René îl aduce la palat, înțelege imediat după ce o vede pe Iolanta (inocentă, ascultătoare, de o frumusețe răpitoare) că vindecarea nu doar că este posibilă, dar este și extrem de simplă: este nevoie doar ca Iolanta să devină conștientă de faptul că este oarbă (dar, lucrul ăsta, nu se poate, pentru că René îl interzice cu desăvârșire) și să își dorească - pur și simplu, după ce va fi înțeles ce o deosebește de ceilalți, cu ardoare, să vadă, adică să simtă și cu ochii.
La palat ajunge (nici nu este extrem de important cum, în ce împrejurări sau de ce) un cavaler din Burgundia, Contele Vaudémont, botezat Gottfried. Iar prenumele lui, deloc întâmplător, asigură, evident, cheia acestui interesant puzzle: el reprezintă pacea (sau asigură protecția) lui Dumnezeu, deci, menirea lui (și doar a lui) este aceea de a o proteja pe Iolanta de nesăbuința lui René, de a reda pacea acestei ființe aflate la început de viață, de iubire și de cunoaștere. De a o izbăvi, de a o ajuta să trăiască o viață obișnuită, nu una falsă, aseptică, dar, în care să fie protejată de necunoscut. Despre iubire ca lumină.
Și viața decurge firesc. Gottfied nu ține cont de avertismentul lui René (pe care îl citește, îl înțelege, dar, îl nesocotește). Aparent, fără voie, observând că Iolanta nu distinge culorile (de exemplu, roșul și albul - că tot mă aflu eu în Chișinău, iar la Muzeul Național de Etnografie și Istorie Naturală, am aflat, ieri dimineață, semnificația profundă a mărțișorului - în Moldova, în România, în Rusia, în Ucraina, în Bulgaria, în Macedonia de Nord, în Grecia, în Albania, chiar și la aromâni; una dintre multele semnificații ale acestei combinații de culori este cea care ne ajută să deslușim deplin, pilda acestei povești - întuneric și lumină), o face pe aceasta să înțeleagă că nu vede, că nu distinge, că nu asociază ceea ce aude cu ceea ce face; că este, de fapt, oarbă.
Cel care se bucură este marele medic maur - a cărui misiune devine, acum, mai ușoară. Este necesar doar ca Iolanta să își dorească să vadă (ceea ce, pentru tânăra domniță este esențial, pentru că vrea să îl vadă pe cel pe care simte că începe să îl iubească, pe trimisul lui Dumnezeu - Gottfried), iar vindecarea vine de la sine, este instantanee, reprezintă o a doua naștere. Ceea ce, evident, se întâmplă. Adevărul ca iubire.
Soluția regizorală (Slava Sambris) și cea scenografică (Iurie Matei) sunt simple. Două planuri - cel al palatului, în care trăiește René și întreaga sa curte, dar, mai ales, fiica lui, Iolanta: o grădină / seră, plină de flori, curată, mereu primenită, îngrijită, înfrumusețată, în care se află, alb, patul cu baldachin al Iolantei, respectiv cel al lumii din jur, plasat în obscuritate (restul scenei și sala - extrem de elegantă, de frumoasă, de primitoare a acestui teatru liric din Chișinău, din care apar cei care - aparent, nechemați, dar, de fapt, mai mult decât necesari, sosesc). Cele două lumi sunt construite ca fiind contrastante și opuse, menite, de fapt, din ordinul lui René, să nu se întâlnească. Dar care - fatalitate, se întâlnesc, interacționează și, mai ales, se schimbă reciproc.
Distribuția, întreaga distribuție, m-a încântat. Voci bune, formate, interpretând impecabil partitura, în limba rusă, a operei. Cristina Goncearova - Iolanta, prințesă; Radu Chiochiu - Vaudémont, cavaler din Burgundia; Vitalie Maciunschi - Robert, Ducele Burgundiei; Alexei Botnarciuc - René, Regele din Provence; Petru Racovița - Ibn-Hakia, marele medic maur. Plus Tatiana Busuioc - Marta; Irina Vinogradova - Brigitta; Taisia Caraman - Laura; Alexei Digore - Bertran; Vadim Ceban - Almeric. Conducerea muzicală Cristian Spătaru.
