Un recital instrumental deosebit de frumos, cu lucrări atractive, capodopere ale violonisticii, interpretate la un nivel artistic elitist. Remus Azoiței cântă cu o maturitate și cu o experiență scenică admirabile. Se simte bucuria cu care se joacă pe vioara sa de o mare calitate Galliano. Se percepe viteza gândirii sale anticipative. Are un cult al sunetului cizelat ca un diamant și totuși cald, expresiv, în cantilene seducător. Își pregătește mâna dreaptă, relaxând-o înainte de a iniția fraza muzicală, după o pauză (o pasăre uriașă care își zbârlește penajul, înainte de a decola).
Fiecare lucrare cântată în recital s-a circumscris stilistic impecabil.
Ciacona de Johan Sebastian Bach [3] a avut unitate și profunzime. Remus Azoiței își tempera orice pornire spre virtuozitatea gratuită. Fiecare grup variațional exprima într-un mod distinct durerea compozitorului, la aflarea veștii morții soției sale, Maria Barbara (1720). De la revoltă în fața despărțirii crunte, la resemnare, de la lumină la umbră, sunetele viorii se înălțau, duratele se întețeau, "vaierele" bariolajelor, unde tema din bas părea cântată de o voce baritonală, partea mediană a tripticului minor-major-minor, cu tonica obsedantă re, invoca parcă trecerea sufletului în Împărăția Cerurilor. Dinamica progresivă în secvențe, polifonia latentă - toate erau proiectate minuțios, realizate micronic, cu un sunet construit și șlefuit, în care vibrația adâncului viorii te străpungea până-n inimă. Remus Azoiței grada intensificarea și structura condensarea celor trei secțiuni ale Ciaconei (din ce în ce mai scurte: Tema plus 32 de variațiuni - 19 variațiuni -respectiv 12 variațiuni). În fiecare secțiune a tripticului violonistul arcuia tensiunea realizând valuri de intensificare, o auto-similaritate. Fiecare variațiune aducea elemente inedite (de pildă un mers cromatic descendent). Simțeam în zona majoră, un sentiment de venerație. Ritmul de Sarabandă și aluziile la sonorități de trompete și timpane comprimau alura interpretativă. Se auzea ceva similar unui coral (Hristos zăcea în lanțuri ale morții), precum și un imn de Sfintele Paști (Mă bucur! Trăiască libertatea, onoarea și libertatea în cele de sus!), care este asemănător sfârșitului secțiunii majore.
Eduardo Fernandez [4] explică criptograma din titlul manuscrisului Ciacconei:
Sunt trei de c, un c deasupra a doi de c (ccc), ceea ce înseamnă: Christus coronabit, crux ("Hristos îi va încorona pe cei care-i poartă crucea"). Este o aluzie la textul biblic Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să Mă urmeze (Matei 16; 24).
Cât de emoționant a cântat Remus Azoiței momentul trecerii în ultima secțiune a tripticului, cu acel acord de si bemol major! Reapariția temei de ciaconă, în splendoarea ei inițială, a avut atât măreție, cât și simplitatea unei capodopere a muzicii Barocului.
Aplauzele auditoriului au confirmat o interpretare de mare distincție.
A urmat Vals-Scherzo în do major, op. 14 TH 58 de Piotr Ilici Ceaikovski. Lucrarea a fost compusă în anul 1877 și dedicată violonistului Iosif Kotek. Ulterior, aceasta a fost orchestrată.
Allegro, tempo di Valse a sunat grațios, cu acel staccato volant și cu micile înțepături (accente) pe sunetele prelungi. Secțiunea mediană, L'istesso tempo, cu ritmul ce conținea formula de troheu, a fost bine susținut, cu un sunet tensionat printr-un vibrato dens. Fragmentul se încheia cu secvențe descendente în triolete de optimi, pasaje de virtuozitate, după care se derula o cadență marcată de acorduri.
A urmat a doua piesă de P.I. Ceaikovski, Melodie, op. 42 nr. 3.
Cei doi artiști au redat caleidoscopul sentimental al miniaturii instrumentale, realizând cu ajutorul agogicii romantice, meandre de tempo și valuri dinamice de mare frumusețe.
A urmat Capriciul după Studiul în formă de vals op. 52 nr. 6 de Camille Saint-Saëns, în aranjamentul lui Eugène Ysaÿe, o bijuterie muzicală, cântată cu aplomb, agilitate și savoare expresivă.
După introducerea vijelioasă, cu pasaje în duble coarde, Remus Azoiței a cântat tema valsului, plină de delicatețe și rafinament.
Virtuozitatea domina: o expunere crestată a conturului melodic în șaisprezecimi legate, ce treceau de la vioară la pian, pasaje în duble coarde de sexte și cvarte ori octave frânte, sclipitoare, arpegii terminate în acut, bariolaje pe toate cele patru corzi ale viorii, salturi de registru. Secțiunea cantabilă, în tonalitatea mi major, a adus un fir melodic suav, iar sunetul excepționalei viori Niccolò Gagliano (1750) potența emoția transmisă. Minunat erau realizate acele schimbări de tempo (Vivo, non tanto vivo) ce sporeau aspectul improvizatoric. Reapariția temei la vioară în fortissimo con bravura, mai apoi graziosamente e leggiero, variată ornamentală, cu extrem de dificile pasaje în spiccato, în duble coarde în mers cromatic ascendent - toate erau cântate cu velocitate și o stăpânire a tehnicii violonistice, care uimește spectatorul. Finalul, într-o accelerare imensă, scotea în evidență caracterul de piesă de dificultate transcendentală. Acompaniamentul de pian a fost riguros, precis, subtil și cu intermezzo-uri de mare strălucire și tehnicitate.
Publicul de la sala Ateneului Român a reacționat cu aplauze vii, îndelungate și strigăte de bravo.
După pauză, am ascultat Sonata nr. 9 pentru vioară și pian în la major, op. 47, «Kreutzer" de Ludwig van Beethoven. Lucrarea compusă în anul 1803, reprezintă o piatră de încercare pentru muzicieni, remarcabilă datorită dificultății sale tehnice, relației conversaționale dintre parteneri, duratei neobișnuite (aproximativ 40 de minute) și amplorii sale emoționale. A fost dedicată lui Rodolphe Kreutzer, considerat cel mai bun violonist al vremii, însă care nu a interpretat-o niciodată. Sonata l-a inspirat pe Lev Tolstoi, care a scris nuvela Sonata Kreutzer, publicată în 1889.
Din primele măsuri ale părții, Adagio sostenuto, se putea percepe stilul concertant. Admiram impulsul furtunos în care pianul și vioara erau la fel de implicate într-o luptă corp-la-corp. Cât de frumos a sunat tema secundă, precum o rugăciune solitară, ca un armistițiu între cei doi protagoniști! În Dezvoltare, tehnicile elaborative se succedau: fragmentări, pasaje tonale și progresii, ambii instrumentiști susținând dinamismul. Frumos a sunat Adagio-ul descendent din Codă cu acele reveniri semitonale, ce aduceau aminte de secțiunea inițială.
Remus Azoiței și Mihai Ungureanu au reușit să obțină contrastul dintre pasiunea violentă a primei mișcări și caracterul senin al celei de-a doua, deși ambele sunt manifestări ale unei ardori la fel de intense, însă diferite ca natură. Andante con variazioni reprezintă astfel, o oază de liniște. Forma de temă cu variațiuni (cinci la număr), în care se desfășoară mișcarea mediană a Sonatei op. 47, validează acest caracter. Iar atracția elaborării arhitectonicii muzicale, oarecum restrânse, chiar dacă limitează aparent libertatea imaginației, totuși are darul de a spori plăcerea frumuseții contemplative, datorită unității și rafinamentului detaliilor. Pianul expunea tema, apoi vioara o relua. Ascultam cum în prima variațiune, această temă, conținând formule ritmice sincopate, era transliterată într-un metru ternar viu, înfrumusețat cu triluri la pian. În cea de a doua variațiune, vioara prelua inițiativa și o însuflețea cu sunete picurate leggieremente. în piano, pe fondul unui acompaniament contratimpat al pianului. Agogica celor doi artiști era un plină de noblețe. În cea de a treia variațiune, în fa minor, discursul revenea la o stare mai întunecată, meditativă. Unisonul a avut un contur și o elegantă arcuire între vioară și pian. Apoi, cea de a patra variațiune amintea de prima și a doua, aducând o senzație mai aerată. Pianul, cu triolete zglobii de treizecișidoimi, era imitat de vioară. Trilurile și emisia în pizzicato confereau o estompare sonoră de mare gingășie, cu tema acompaniată în bas Alberti (acord rupt, arpegiat). Ultima variațiune, cea mai lungă, a încheiat mișcarea cu o desfășurare lentă și mai dramatică. Finalul Sonatei Kreutzer a izbucnit printr-un un acord. O tarantella, în formă de sonată. Exuberanța domina fluxul muzical. Fiecare episod aducea idei muzicale contrastante. Excelent au fost redate momentele de izoritmie. Omogenitatea manierei de staccato și cea de legato între cele două instrumente aducea o topire alchimică. Artiștii treceau brusc de la o stare de calm, la una de agitație. În Coda, intercalările de Adagio opreau efemer vijelia. Remarcabilă a fost și Concluzia impulsivă.
După aplauze puternice și îndelungi, cei doi muzicieni au oferit două bis-uri, unul mai frumos ca celălalt, interpretând Dans ungar nr. 1 de Johannes Brahms și Dans țărănesc, op. 15 de Constantin Dimitrescu. Elegant, Remus a Azoiței, un mare promotor al muzicii lui George Enescu, a dorit să cânte o lucrare cu acompaniament de pian (și nu una solo, precum Lăutarul). Iar succesul a fost unul pe măsură. Ovații, aplauze prelungite, flori.
Un recital foarte atractiv, de un înalt nivel.
NOTE
[1] Absolvent al Conservatorului din București și bursier la renumita Juilliard School din New York, Remus Azoiței a concertat în săli prestigioase cum ar fi Carnegie Hall - New York, Concertgebouw Amsterdam, Salle Cortot - Paris, Konzerthaus Berlin, St-Martin-in-the-Fields și Wigmore Hall - Londra, Teatro La Fenice - Veneția, Auditorio Nacional Madrid sau Konzerthaus Viena, apărând, de asemenea, în festivalurile muzicale de la Tokyo, Cambridge, Londra, Berlin și Heidelberg. În 2005, a interpretat Dublul concert de Johann Sebastian Bach, alături de violonistul Nigel Kennedy, în cadrul Festivalului Internațional George Enescu, concert preluat de către 19 posturi de radio și televiziune din Europa, incluzând BBC, Arte și Mezzo. Remus Azoiței a înregistrat în premieră mondială integrala lucrărilor pentru vioară și pian de George Enescu, alături de pianistul Eduard Stan, pentru casa de discuri Hanssler din Germania.
[2] Pianistul Mihai Ungureanu s-a născut la Craiova în 1958. A absolvit Universitatea Națională de Muzică din București, unde a studiat cu profesorii Dan Grigore și Ioana Minei. A devenit solist al Filarmonicii Oltenia din Craiova, al cărei director a fost între 1990 și 2000, reluând funcția în 2004. A câștigat Premiul I în 1985 și 1987 la concursurile naționale pentru soliști, Premiul ATM, în 1986. Mihai Ungureanu a predat cursuri de măiestrie în Italia, Franța, Germania, Republica Moldova, Statele Unite, Kyoto, Hiroshima. Este solicitat cu regularitate ca membru în juriile unor concursuri internaționale. În anul 2004 a participat la editarea CD-ului cu muzică românească de Pascal Bentoiu la Köln cu West Deutscher Rundfunk. A efectuat un turneu în mai multe orașe din sudul Japoniei, susținând recitaluri de muzică de cameră și de pian solo și, de asemenea, cursuri de măiestrie, la Baden-Baden, cu prilejul omagierii a 50 de ani de la moartea marelui dirijor și compozitor Wilhelm Furtwängler. [3] Dintre violoniștii de notorietate care au înregistrat această lucrare unică, amintim pe: Yeuhudi Menuhin, Jascha Heifetz, Henryk Szeryng, Itzhak Perlman, Isaac Stern, Nathan Milstein, Christian Ferras, Frank Peter Zimmermann, Gidon Kremer, Hillary Hahn, Augustin Hadelich, Oscar Shumsky, Marc Bouchkov, Igor Oistrach.
[4] Fernandez, Eduardo: Understanding J. S. Bach (Înțelegându-l pe J.S. Bach), Kindle Edition, 2021.