Din noiembrie încoace, melomanii francezi au avut astfel parte de nu mai puțin de cinci "meniuri" diferite, reprezentând tot atâtea distribuții, de fiecare dată în aceeași montare semnată de regretatul regizor libano-franco-britanic Pierre Audi, care datează din 2014 și se distinge printr-o uriașă cruce din lemn masiv, răsturnată și ușor înclinată în primul act, de departe cel mai original și reușit dintre cele trei. Pentru iubitorii de operă, iată mai jos cele cinci distribuții ale actualei stagiunii, fiecare trio fiind acompaniat de excelenții coriști și muzicieni ai Orchestrei Operei din Paris, de aproximativ aceiași soliști în rolurile secundare, toate interpretate ireproșabil, cu o mențiune specială pentru Charles Mistouflet, băiețelul din rolul păstorului.
Distribuția nr. 1 (noiembrie 2025): Saioa Hernandez / Roberto Alagna / Alexey Markov
Distribuția nr. 2 (începutul lui decembrie 2025): Saioa Hernandez / Jonas Kaufmann / Ludovic Tézier
Distribuția nr. 3 (restul lunii decembrie 2025): Elena Stikhina / Adam Smith / Alexey Markov
Distribuția nr. 4 (martie 2026): Angel Blue / Freddie De Tommaso / Alexey Markov
Distribuția nr. 5 (aprilie 2026): Sondra Radvanovsky / Yusif Eyvazov / Gevorg Hakobyan
Soția mea s-a dus să vadă Tosca încă din luna noiembrie, mai ales pentru Alagna (care, în mod surprinzător, debuta în rolul lui Cavaradossi la Paris!), reușind cu această ocazie performanța de a converti o colegă de birou la operă. Pentru că Tosca, alături de Carmen, este opera ei preferată, fiica mea mai mare nici nu lua în calcul să lipsească. Din păcate, de fiecare dată a apărut câte un impediment neașteptat. Cea mică preferă baletul și, cum văzuse deja Tosca acum patru ani, nici nu și-a pus problema să revină. Cât despre mine, mi-ar fi plăcut să pot vedea toate cele cinci distribuții (în special cea cu Alagna și De Tommaso), dar a trebuit să mă limitez la una singură, din motive lesne de înțeles. Cum îi apreciez foarte mult pe Sondra și pe Yusif, nu am ezitat nicio clipă și astfel am inclus Tosca în meniul lunii aprilie 2026.
Rolul principal nu mai are niciun secret pentru celebra soprană canadiană, după ce l-a interpretat de peste 500 ori de-a lungul întregii sale cariere. În aceste condiții, poate că singurul risc pentru cântăreață ar fi fost acela ca o anumită rutină să se fi instalat pe nesimțite într-un mecanism devenit atât de bine rodat încât să nu mai genereze prea multă emoție. Dar Sondra Radvanovsky este o artistă mult prea experimentată pentru a cădea într-o asemenea capcană, fiind strălucitoare de la un capăt la altul. Ultima dată când am văzut-o la Paris a fost în iunie 2019, în Trubadurul, atunci când soprana a fost bisată pentru aria D'amor sull'ali rosee. Speram în secret ca miracolul să se repete și pentru Vissi d'arte luni după-amiază. Nu a fost cazul, deși vocea ei puternică, cărnoasă, amplă exprimă minunat bucuria, fericirea, durerea, noblețea, dragostea, gelozia, teama, mândria sau disperarea. Tosca ei este tânără, senină, aeriană, altfel spus genul de femeie (atât de rar în viața de zi cu zi!) care preferă să treacă repede peste momentele neplăcute, pentru a trăi intens fiecare clipă de fericire pe care i-o oferă viața. Canadianca reușește chiar să introducă câteva momente comice în scena despărțirii din primul act, dar (lucru mai rar întâlnit) și în ultimul, atunci când îi explică lui Mario cum să se comporte în fața plutonului de execuție! În mod firesc, prestația sa a fost îndelung ovaționată, și nu numai la finalul spectacolului.
Yusif Eyvazov, fostul soț al Annei Netrebko, este un artist mult mai controversat. Mulți îl privesc de sus, din diverse motive, în special pentru că tinde să exagereze puțin, prelungind la maximum notele muzicale (ieri seară, cel de-al doilea său Vittoria! a fost ținut timp de 7 secunde!). În ceea ce mă privește, tocmai acest mod de a cânta, ca pe vremuri!, îmi place cu atât mai mult cu cât, de fiecare dată când urcă pe scenă, tenorul azer, născut la Alger, se dăruiește total: are panache, este simplu, cald și reușește mai mereu să electrizeze sala.
De altfel, consider că, pentru a rămâne populară, așa cum este în Italia, opera are nevoie de astfel de cântăreți, uneori veniți de peste mări și țări, cu care se pot identifica chiar și cei care nu vor avea niciodată curajul să intre într-un teatru liric. Dacă estimăm că doar 5% din populație iubește opera sau muzica clasică (cred că sunt optimist!), multă lume ciulește totuși urechea atunci când aude La donna è mobile, Nessun dorma sau E lucevan le stelle... Yusif cântă, înainte de toate, pentru toți acești oameni. Și tenori ca el nu se găsesc chiar pe toate drumurile.
La debutul său pe scena Operei din Paris, Gevorg Hakobyan oferă un Scarpia extrem de sonor, inclusiv în mult așteptatul Tre sbirri, una carrozza..., mult mai puțin sofisticat decât cel al legendarului Tito Gobbi, considerat o referință în acest rol. Artistul armean întruchipează aici un monstru abject, o brută: un bărbat, ce-i drept elegant îmbrăcat, dar lipsit de orice urmă rafinament, care își merită pe deplin soarta tragică.
Or gli perdono!, își spune Tosca după ce îl ucide pe Scarpia. Îmi place să cred că același lucru și l-a spus și Dumnezeu, văzând-o pe această minunată Tosca bătând la porțile raiului.
(foto: Ann Ray / ONP)
Tosca de Giacomo Puccini, Opéra National de Paris, Bastille (06.04.2026)
Conducerea muzicală: Jader Bignamini / Directoarea corurilor: Ching-Lien Wu / Regia: Pierre Audi / Decorurile: Christof Hetzer / Costumele: Robby Duiveman / Luminile: Jean Kalman / Dramaturgie: Klaus Bertich
Distribuția: Floria Tosca: Sondra Radvanovsky / Mario Cavaradossi: Yusif Eyvazov / Scarpia: Gevorg Hakobyan / Cesare Angelotti: Vartan Gabrielian / Spoletta: Carlo Bosi / Sacristanul: André Heyboer / Sciarrone: Florent Mbia / Temnicerul: Fabio Bellenghi
Orchestra și Corurile Operei din Paris / Corul de copii din Fontainebleau