Un program interesant conceput și urmărind o idee: în prima parte marionetele execută un marș funebru, prefigurând moartea personajelor din partea a doua a concertului simfonic, în care ucenicul vrăjitor pare aproape înecat de ape, iar Till apare sufocat.
Un concert foarte bun, în care publicul a putut să recepteze o muzică atractivă, cântată la superlativ.
Seara de la sala de concerte a Ateneul Român a debutat cu Marșul funebru al unei marionete, o miniatură compusă de Charles Gounod în timp ce locuia la Londra. În 1872, compozitorul francez a început să scrie o suită pentru pian, numită Suite burlesque. Piesa a fost dedicată Doamnei Viguier, pianistă și soție a lui Alfred Viguier, (prim violist în Orchestra Société des Concerts du Conservatoire). Ulterior, în anul 1879, Gounod, a orchestrat piesa pentru: piculină, flaut, 2 oboaie, 2 clarinete în La, 2 fagoturi, 2 corni în Re, 2 trompete în La, 3 tromboane, ophicleide [3], timpane, tobă mare, cinele, trianglu, viori, viole, violoncele și contrabasuri.
Marșul funebru al unei marionete este un tablou muzical deopotrivă tragic, sarcastic, dar și plin de umor și fanfaronadă. Muzica are un aer grotesc. Parcă zăream cum marioneta își găsea brusc sfârșitul într-un duel - un acord puternic, retezat.
Deși se voia o muzică de procesiune funerară, pulsația căpăta uneori un aer deloc tragic. Intervenția oboiului și a clarinetului, cu sonorități stridente, aducea a parodie. "Partitura este presărată cu indicații teatrale care sporesc ridicolul, deloc disimulat: Marioneta s-a spart!!! - Murmure de regret din partea trupei -Cortegiul - Aici, mai multe personaje principale se opresc pentru a se servi cu răcoritoare - Întoarcerea acasă." [4]
În doar câteva minute de muzică, în tempo Allegretto, imaginile se perindau cu repeziciune. Se pare că prin această piesă, Charles Gounod viza un critic pe care nu-l plăcea, Henry F. Chorley, ironizând "vocea sa subțire, dură, înaltă de soprană" și mișcările sale de "maimuță roșcată din pânză." [5] Dirijorul Gilbert Varga a imprimat ansamblului orchestral o ritmicitate de melodie solemnă (staccato-uri ușoare sau accente bruște, sugerau mișcările sacadate și stângace ale unei păpuși).
Cu o mare abilitate, maestrul a reușit să sublinieze caracterul teatral și vizual al piesei, chiar să spațializeze imaginea marionetelor în marș, printr-o dinamică ce reflecta îndepărtarea coloanei. Muzicianul a surprins oscilația constantă între solemnitate și batjocură. Trio-ul din centrul piesei aducea o melodie mai veselă, muzica străbătând tonalitatea majoră omonimă.
Lucrarea, cu melodiile sale simple, ușor naive, a fost folosită în diverse filme, emisiuni TV, reclame și chiar jocuri video, adesea pentru a sugera o atmosferă de suspans ușor, umor negru sau batjocură în fața unei situații nefericite. Este mai cu seamă cunoscută ca temă muzicală pentru programul de televiziune Alfred Hitchcock Presents (1955).
După aplauzele puternice ale publicului, a urmat Concertul nr. 3, în mi major, pentru pian și orchestră, Sz. 119, de Béla Bartók, solist Andrei Gologan. Concertul scris în 1945 a fost dedicat lui, Ditta Pásztory-Bartók, ca dar de ziua de naștere a soției compozitorului. Este cântecul de lebădă al lui Bartók. Una dintre cele mai realizate lucrări din această perioadă de creație. Concertul a rămas neterminat. Ultimele 17 măsuri fiind completate de Tibor Scrly, după schițele rămase. Prima audiție a avut loc la Philadelphia, în data de 8 februarie 1946, cu György Sandor la pian și Eugene Ormandy la pupitrul dirijoral. Concertul cuprinde: 1. Allegretto; 2. Adagio religioso; 3. Allegro vivace.
Ascultam în prima parte o temă originală populară, similară cu un dans maghiar verbunkos, din secolul al XIX-lea (două secțiuni: lent - lassú - cu un ritm caracteristic punctat, și rapid - friss - cu pasaje de virtuozitate). Tema era introdusă de pian printr-un acord relativ tonal. Melodica se deplasa apoi, către un mod pentatonic. Frumos și viu a sunat dialogul pianului solist cu clarinetul. Cornul pregătea o temă, apoi simultan flautul, oboiul și clarinetul se contopeau, fără a-și părăsi identitatea timbrală. Oboiul ornamenta prin trilurile sale discursul muzical. Armoniile cu acorduri de cvarte suprapuse (amprenta bartókiană), colorau muzical fluxul sonor. Se simțea un cromatism polimodal, datorită insinuării unor structuri de mixolidian, dorian sau lidian. La încheierea părții, se auzea flautul stins.
Solistul serii, pianistul Andrei Gologan a reușit să surprindă, imponderabilitatea muzicii și atmosfera sa senină. Acest Concert nr. 3, este mult diferit de primele două scrise pentru pian, ale compozitorului. În partea a doua, Adagio religioso, vioara primă, în divisi, iniția un canon al orchestrei, la cinci voci. Polifonia alterna cu omofonia. Pianul solist intona un coral în stil Beethoven, într-o nuanță scăzută.
Armonia amintea de muzica lui Richard Wagner, aluzie la acordul lui Tristan (un acord care se află la limita disonanței, care nu se conformează niciunei tonalități, utilizat și de Frédéric Chopin, Claude Debussy, Benjamin Britten, Dalit Warshaw). Secțiunea de mijloc a părții este în stilul muzicii de noapte (conținând imitații ale sunetelor naturale ale chemărilor insectelor și păsărilor), pe care Béla Bartók a utilizat-o în mai multe lucrări de maturitate. Cât de colorat au apărut interjecțiile scurte ale oboiului! Se iveau și înțepături ale xilofonului, cu accente bine reliefate. În partea a treia, Allegro vivace, Andrei Gologan a demonstrat acel joie de vivre, iar forma de rondo i-a prilejuit afirmarea unui optimism încântător, acolo unde teme din folclorul maghiar sporeau verva prin formule ritmice sincopate și pasaje de virtuozitate cântate cu strălucire. Excelent a fost momentul în care piculina, flautul și oboiul intonau o temă populară, în măsură ternară, pianul arpegia în cvintolete acompaniamentul. Secțiunea mediană a părții a cuprins un fugato realizat riguros, în stil Baroc. Concertul s-a încheiat în bună tradiție a genului, care pune în evidență solistul, printr-un pasaj ascendent al pianului, în duble octave alternate.
Publicul a izbucnit în aplauze răsplătind o interpretare deosebită, exuberantă, însă în spiritul partiturii lui Bartók, fidel decodificată ca sens muzical, de un pianist de mare viitor, Andrei Gologan. Bis-ul oferit a fost o Sarabandă din Suitele de Johann Sebastian Bach.
După pauză, am ascultat poemul simfonic Ucenicul vrăjitor ("L'Apprenti sorcier") de Paul Dukas, compus în anul 1897, după o baladă de Johann Wolfgang von Goethe, Der Zauberlehrling ("Ucenicul vrăjitorului"), din 1797, inspirată din scriitorului grec Lucian (secolul al II-lea d. Hr.). Prima audiție a poemului a avut loc la 18 mai 1897, cu Orchestre Lamoureux, dirijată de însuși compozitor, la Société Nationale de Musique, din Paris. Povestea descrie cum, în lipsa maestrului vrăjitor, ucenicul leneș decide să caute în cărțile de magie și astfel, aruncă o vrajă pe o mătură, comandându-i să care apă, pentru a umple un bazin. Iar vraja se dovedește atât de reușită, încât buclucașul protagonist nu o mai poate opri. Nereușind să o întrerupă altfel, învățăcelul încearcă să distrugă obiectul magic care acum îi făcea necazuri, lovind mătura cu un topor. "Rezultatul? Acum, două mături mai mici duc la îndeplinire aceeași comandă, sporind efectele nedorite și inundând totul împrejur. În final, doar revenirea marelui vrăjitor este în măsură să restabilească ordinea." [6] Căci, doar un maestru ar trebui să invoce spiritele puternice (Adsatis! Satis!... Balais, gata, s-a terminat!). Stăpânul magician îi spune învățăcelului săi Thibaud, să nu folosească niciodată magia fără să știe și cum să-i oprească efectele.
Orchestrația cuprinde: piculină, 2 flaute, 2oboaie, 2 clarinete, clarinet bas,3 fagoturi, contrafagot, 4 corni, 2 trompete, 2 cornete, 3 tromboane, glockenspiel, 3 timpane, tobă mare, cinele, trianglu, viori, viole, violoncel și contrabasuri.
Scherzo-ul are două teme recognoscibile care se ciocnesc pe tot parcursul desfășurării muzicii: melodia măturii și melodia bucuriei ucenicului. Acestea suferă modificări armonice, sugerând sentimente de îndoială, frică și groază. Ultimele patru note, ca niște pocnituri, sugerează plezniturile de palmă, care pedepsesc pe cel nechibzuit.
Dirijând fără partitură, Gilbert Varga a oferit o versiune a poemului foarte colorată (trompetele cu surdină), în care domina descriptivismul. Toate schimbările de tempo au fost riguros respectate, în spiritul muzicii lui Paul Dukas (Assez lent, Vif, plus animé, plus retenu). Rupturile (Silence) îți tăiau respirația. Fiecare intervenție a instrumentelor de suflat soliste a sporit plasticitatea imaginilor (clarinetul bas, harpa, oboiul, fagotul). Momentele conținând formule ritmice hemiolice (trei bătăi de valoare egală, în timpul ocupat în mod normal de două bătăi), un model didactic recunoscut, au fost realizate cu o mare expresivitate. Prin paleta dinamică extinsă, artiștii de pe scena Ateneului au marcat contrastul dintre microstructurile formale ale Scherzo-ului.
Aplauzele publicului au recompensat o interpretare plină de vitalitate a acestei capodopere.
Muzica lui Paul Dukas a fost valorificată inclusiv vizual, în Fantasia, o animație Disney, din 1940.
În încheierea serii muzicale, Orchestra Filarmonicii George Enescu, dirijată de Gilbert Varga a prezentat poemul simfonic Till Eulenspiegel de Richard Strauss. Titlul complet al opusului 28 este Farsele vesele ale lui Till Buhoglindă, după o veche legendă ștrengărească - în formă de rondo - pentru orchestră mare. Premierea a avut loc la 6 mai 1895, cu Orchestra Gürzenich din Köln, dirijată de Franz Wüllner.
Personajul Till este "pe rând, burlesc, îndrăzneț, băiat de treabă, nepăsător, își trăiește finalul vieții cu o grimasă, ca și când ar da cu tifla lumii întregi" (Petre Codreanu).
Ascultam tema râsului lui Till care prin "glasul" clarinetului exprimă spiritul de farsor al eroului. Motivul apărea cu gingășie fragmentat și la flaut.
Cât de bine erau transpuși în sunete termenii de expresie din partitură, precum leichtfertig (gata de joc), unde muzica devenea dansantă.
Parcă se zăreau acțiunile lui Till: el călărește un cal printr-o piață, răsturnând bunurile și marfa,
batjocorește clericii teutonici stricți (reprezentați muzical de viole), flirtează și aleargă după fete (viorile prime), ia în derâdere academicienii serioși (reprezentați de fagoturi). În opoziție cu aceste giumbușlucuri, apărea apoi, un marș funebru, fiindcă Till este condamnat la moarte pentru blasfemie.
Va fi spânzurat. Sunetele de tobe și clarinetul marcau momentul tragic prin sunete distorsionate, iar pizzicato-ul corzilor sugera ruperea gâtului, când funia ajunge întinsă complet.
O interpretare excelentă a acestei muzici, în care se percepea succesiunea rapidă a impresiilor vii și variate, înfățișate sonor măiestrit.
Aplauzele și ovațiile prelungite ale publicului au răsplătit interpretarea oferită de artiștii de pe scena Ateneului.
Stagiunea Filarmonicii George Enescu este în continuare la cote foarte înalte, sălile arhipline dovedind interesul pentru fiecare dintre concertele simfonice.
NOTE
[1] Gilbert Varga a fost dirijor principal al orchestrelor Hofer Symphoniker și PhilharmoniaHungarica din Marl, dirijor invitat permanent al Orchestrei de Cameră din Stuttgart și al Orchestrei Simfonice din Malmö, director muzical al Orchestrei Naționale Basce, dirijor principal al Orchestrei Simfonice din Taipei și al Orchestrei Filarmonice Pannon și a colaborat cu Philadelphia Orchestra, Orchestra Radio Berlin, Orchestre de Paris, Filarmonica din Oslo și Sydney Symphony Orchestra. Discografia sa include înregistrări realizate cu diverse case de discuri, printre care ASV, Koch International și Claves Records.
[2] Andrei Gologan concertează alături de Camerata Salzburg, KALA Chamber din Landshut, Orchestra Filarmonică din Kiev și Orchestra de Cameră Sándor Végh și de cele mai importante orchestre din România. De asemenea, a fost invitat la prestigioase festivaluri europene (Festivalul Internațional George Enescu, Schleswig-Holstein Festival, Heidelberger Frühling sau Mozartwoche din Salzburg) și este directorul artistic al Buzz Chamber Music Festival din Obertrum, Austria.
[3] Ophicleide este un instrument de suflat de alamă, cu clape, inventat în Franța în secolul al XIX-lea, pentru a extinde ambitusul trompetei cu clape în registrul grav. A fost înlocuit de eufoniu și tubă.
[4] Octavia-Anahid DINULESCU: Program de sală Filarmonica George Enescu, 2-7 aprilie 2026, pag. 4.
[5] James Hardin: Gounod, Stein și Day, 1973.
[6] Octavia-Anahid DINULESCU, ibidem, pag. 7.
*imaginile cu desene au fost preluate din The Story of Till Eulenspiegel