Despre lucrarea americană din secolul al XX-lea, Circuits de Cindy McTee, Leonard Slatkin spunea într-un interviu [3] că "își are rădăcinile în ritm. Este o lucrare cu un caracter mecanic, care nu se oprește niciodată până la final. Abundă în percuție și este puternic influențată de jazz. (...) Termenul circuits are multiple sensuri: poate însemna cercuri, conexiuni sau poate trimite la electricitate și computere."
După o imensă experiență dirijorală acumulată, muzicianul aflat în fața orchestrei nu mai simte nevoia să insiste asupra detaliilor tehnice sau să "predea" notele partiturii. În schimb, încercă să vorbească despre ceea ce se numește esența muzicii: ce se află dincolo de note, care este sensul lor, ce poveste transmite.
Iar aici Leonard Slatkin a realizat cu brio intențiile componistice ale talentatei sale soții.
La finalul piesei, în aplauzele publicului, compozitoarea Cindy McTee a urcat pe scenă și a mulțumit interpreților pentru fidela redare a partiturii sale.
Seara muzicală de la sala Ateneului Român a continuat cu Concertul în la minor pentru violoncel și orchestră, op. 129 de Robert Schumann, solist Kian Soltani. Violoncelistul a revenit pe scena de concert din București, după ce cântase în Festivalul Internațional George Enescu, în 2025. Atunci l-am ascultat interpretând Concertul în si minor pentru violoncel și orchestră, op. 104 de Antonin Dvořák, alături de Orchestra Filarmonică Cehă, dirijată de Petr Popelka.
Despre lucrarea lui Robert Schumann, Kian Soltani afirma într-un interviu că "nu este un concert pentru violoncel în sensul tradițional, în care solistul este mereu în prim-plan. În realitate, este mai degrabă un fel de muzică de cameră cu orchestră. Este un opus extrem de liric, mai ales în prima și a doua parte. În cea de-a treia mișcare, discursul se intensifică din punct de vedere al virtuozității, cere o anumită experiență." [4]
Concertul în la minor pentru violoncel și orchestră a fost compus în anul 1850. A avut premiera la 23 aprilie 1860, la Oldenburg, cu Ludwig Ebert ca solist. Era la patru ani după moartea compozitorului. Fiind un rod al anilor târzii de creație, lucrarea ilustrează o concepție ce se detașează de tendința de a oferi publicului strălucitoarele efecte de virtuozitate tipice romantismului. Robert Schumann i-a dat titlul Konzertstück (piesă de concert), în loc de Konzert (concert), ceea ce sugera că intenționa să se abată de la convențiile tradiționale ale unui concert încă de la început, compozitorul angajându-se în realizarea unei noi sinteze între tradiția concertantă și ethosul romantic. Cuprinde părțile: 1. Nicht zu schnell (Nu prea repede); 2. Langsam (Lent); 3. Sehr lebhaf (Foarte plin de viață), mișcări ce curg una în cealaltă, fără nicio pauză. Concertul se distinge prin lungimea Expoziției și calitatea transcendentală a deschiderii, precum și prin lirismul intens al celei de-a doua părți. "Să trimiți lumină în întunericul inimii oamenilor - aceasta este datoria artistului"- spunea Robert Schumann. [5]
Cântând pe un violoncel Antonio Stradivari (The London, ex Boccherini), solistul serii muzicale de la sala Ateneului Român, Kian Soltani a dezvăluit cu o claritate neobișnuită lirismul interior și concentrarea poetică a acestei capodopere.
Violoncelul nu domina orchestra în opoziție eroică, ci, mai degrabă, din interiorul texturii orchestrale, ca și cum ar ieși dintr-un peisaj interior al memoriei și reflecției. "Calea misterioasă duce spre interior" (spunea filozoful mistic german Novalis).
Cu câtă înțelegere Kian Soltani a modelat sonor începutul concertului, unde impulsul este prezent, dar rămâne moderat de introspecție, caracterul lucrării, fiind unul al improvizației și fanteziei.
Sesizam cum motivele reapăreau în forme modificate, creând un sentiment de continuitate psihologică, și mai puțin unul de contrast dramatic. Orchestra devenea o extensie a vocii solistului neavând un rol de simplu acompaniator. Dirijorul Leonard Slatkin a reușit cu măiestrie să substanțializeze scriitura instrumentală transparentă. Instrumentele de suflat răspundeau frecvent violoncelului, într-un dialog intim, în timp ce coardele mențineau o sonoritate caldă, dar niciodată apăsătoare. Tema secundă, a urmat sub forma unei cantilene purtătoare de sensuri elegiace. Încercau parcă, să atenueze accentele de înverșunare dramatică din secțiunea Dezvoltării. Adagio, mișcarea lentă, apărea în continuare, asemănându-se cu un lied intim, fără cuvinte. Violoncelul solo plutea peste acompaniamentul în pizzicato al corzilor, iar instrumentele de suflat de lemn aduceau ecouri, din prima parte a concertului. Kian Soltani a reușit să arate prin interpretarea sa, că adevărul emoțional nu se transmite prin exces, ci prin concentrare și nuanță. Atmosfera părții părea suspendată între cântec și reverie. Însă visul urma a se risipi brusc, vând în orchestră a răsunat tema principală din Nicht zu schnel, care provoacă o dispută cu tema din Adagio. Conflictul culmina printr-o originală Punte către partea a treia, Sher lebhaft. Cât de frumos a sunat recitativul violoncelului, plin de dramatism! Apoi, s-a declanșat tema impetuoasă și agitată a finalului, o idee muzicală dominată de ritmicitate. Etalarea tehnică rămâne inseparabilă de caracterul melodic și de logica structurală. Schumann evită aici retorica triumfală convențională, așteptată de la finalele de concert. Proiecția lirică și rubato-ul coexistă în rândurile finalului. Printr-un discurs trepidant, dialogul dintre solist și ansamblul orchestral s-a oprit, în momentul cadenței ce a precedat Coda. Dirijorul Leonard Slatkin a coordonat precis și în spirit romantic, printr-o agogică flexibilă, relația solist orchestră, dozând intensitățile și obținând o unitate sonoră cvasi-simfonică.
Publicul a aplaudat intens și îndelung interpretarea acestui fenomenal violoncelist, cu un sunet de o rară căldură și cu o frazare plină de rafinament.
La bis, Kian Soltani a interpretat un impresionant cântec persan, cu aer de bocet, acompaniat de partida de violoncel, care ținea doar un ison, în tremolo stins.
După pauză, am ascultat Simfonia nr. 2, în mi minor, op. 27 de Serghei Rahmaninov, compusă în anul 1907. Premiera a avut loc la Teatrul Mariinsky din Sankt Petersburg, la 26 ianuarie 1908, sub conducerea compozitorului. Lucrarea simfonică a fost dedicată lui Sergey Taneyev. Simfoniaîn mi minor cuprinde patru părți: 1. Largo - Allegro moderato; 2. Allegro molto 3. Adagio; 4. Allegro vivace. Este cea mai lungă simfonie compusă până la acea vreme. Rahmaninov "a creat aici melodii populare, fără să citeze vreo sursă anume, și a urzit cantilene atrăgătoare, aparent simple, dar elaborat dezvoltate, după cele mai sofisticate reguli armonice și formale." [6]
Orchestrația Simfoniei conține: 3 flaute (al treilea dublând piculina), 3 oboaie (al treilea dublând cornul englez), 2 clarinete în La și Si♭, clarinet bas, 2 fagoturi, 4 corni, 3 trompete, 3 tromboane, tubă, timpane, tobă mică, tobă mare, cinele, Glockenspiel, viori, viole, violoncele și contrabasuri.
Maestrul Leonard Slatkin a dirijat uriașa simfonie fără partitură.
Ascultam cum prima parte debuta cu o introducere lentă și întunecată, în care tema motto a simfoniei era ulterior dezvoltată. Aceasta ducea la o zonă culminantă pasională, după care un solo cor-englez conducea mișcarea către un Allegro de sonată. Tema principală este derivată din acel motto prezentat anterior. Se percepea o atmosferă ușoară, visătoare, în care erau utilizate armonii luxuriante și formule ritmice cu triolete. Corzile grave cântau într-un pizzicato moale, în timp ce corzile înalte interpretau o melodie simplă, folosind o progresie de acorduri, care conducea la un climax.
Dezvoltarea devenea uneori furtunoasă, discursul traversând mai multe tonalități. Doar tema principală a motto-ului și primul subiect sunt folosite în Dezvoltare. Minunat au sunat frazele solo intonate de cornul englez, cu timbrul său unic. Concertmaistrul Rafael Butaru a cântat splendid acele solo-uri delicate. După o pedală prelungă, Repriza reitera tema principală. În Codă izbucnirile în fortissimo aminteau faptul că Serghei Rahmaninov este considerat ultimul mare romantic.
Partea a doua, Allegro molto, un scherzo, începea cu un ostinato vioi al viorilor. Dies Irae este menționat, aici în măsurile de început, de către corni. Se auzea apoi o melodie cantabilă, calmă. În secțiunea centrală a Trio-ului se ivea brusc un acord, cântat de tutti, în fortissimo. Fragmentul este un exemplu al măiestriei contrapunctice ale lui Rahmaninov, prin prezența unei fugi. La finalul mișcării, Dies Irae este rostit din nou, de data aceasta de instrumentele de alamă. Impulsul se dizolva și totul se termina în nuanța de pianississimo.
Partea a treia, Adagio, se deschidea cu viorile cântând o melopee largă, ce introducea de fapt tema clarinetului, o frază de mare amplitudine, emoționantă prin splendoarea ei.
Dezvoltarea este construită pe motto-ul reluat și pe Dies irae. Apoi, o acumulare cromatică conducea la o culminație pasională. Viorile reluat tema clarinetului. Partea se încheia liniștit stins, cu corzile murmurând.
Allegro vivace, ultima parte a Simfoniei, era plină de viață, intonată precum o fanfară, și amintea ideile muzicale anterioare. Frumos a fost și marșul cântat de suflătorii de lemn. Viorile în tremolo țeseau peste tema părții a treia. Impresionant a sunat reformularea în fortissimo a coralului instrumentelor de alamă, care apăruse la finalul celei de-a doua părți.
O realizare excepțională, a Orchestrei simfonice a Filarmonicii George Enescu, dirijată de maestrul Leonard Slatkin.
Publicul a aplaudat și a ovaționat minute în șir pe interpreții de pe scena Ateneului Român.
Teme din Simfonie sunt utilizate în filmul Birdman din 2014, regizat de Alejandro González Iñárritu.
În 2008, casa de discuri olandeză Brilliant Classics a lansat aranjamentul Simfonieinr. 2 - pentru pian și orchestră, realizat de Alexander Warenberg, intitulat Concertul pentru pian nr. 5al lui Rahmaninov.
NOTE
[1] Dirijorul, compozitorul și scriitorul american Leonard Slatkin s-a născut la 1 septembrie 1944, la Los Angeles dintr-o familie de muzicieni de origine ruso-evreiască. A studiat la Indiana University și Los Angeles City College, înainte de a urma Juilliard School, unde a studiat dirijat sub îndrumarea lui Jean Morel. De asemenea, a beneficiat de îndrumările lui Walter Susskind, la Festivalul și Școala de Muzică Aspen. În 1966, a devenit Director artistic și dirijor al New York Youth Symphony, iar în 1968, Walter Susskind l-a numit Dirijor asistent al Orchestrei Simfonice din St. Louis. În 1977 a devenit director muzical al New Orleans Symphony. S-a întors în 1979 ca Director muzical al Orchestrei Simfonice din Saint Louis. A fost directorul Festivalului Blossom al Orchestrei din Cleveland, între 1990 și 1999. A fost director muzical al National Symphony Orchestra din Washington, D.C., între 1996 și 2008. A fost dirijor invitat la American Russian Young Artists Orchestra. În anul 2000, Slatkin a devenit Dirijor principal al BBC Symphony Orchestra. A fost Dirijor invitat principal al Philharmonia Orchestra, între 1997 și 2000. A devenit Dirijor invitat principal al Royal Philharmonic Orchestra din Londra. În 2007 a devenit director muzical al Orchestrei Simfonice din Detroit. În 2010 a devenit Director muzical al Orchestre National de Lyon. În februarie 2026, Nashville Symphony (Tennessee, SUA.) a anunțat numirea lui Slatkin ca următorul său director muzical.
Leonard Slatkin este laureat a șase premii Grammy și a fost nominalizat de 35 de ori. De asemenea, a primit Medalia Națională pentru Arte, Prix Charbonnier, acordată de Federația Alianțelor Franceze și Decorația de Onoare în Argint a Austriei. I-au fost conferite, totodată, cea mai înaltă distincție a Ligii Orchestrelor Americane - Bastonul de Aur - precum și rangul de Cavaler al Legiunii de Onoare a Franței. Primul său volum autobiografic, Conducting Business (2012), pentru care a primit ASCAP Deems Taylor Special Recognition Award, a fost urmat de Leading Tones (2017) și Classical Crossroads: The Path Forward for Music in the 21st Century (2021). Cele mai recente cărți ale sale sunt: Eight Symphonic Masterworksof theTwentieth Century (2024) și Eight Symphonic Masterworks of the Nineteenth Century (2024), care fac parte dintr-o serie de eseuri publicate de Bloomsbury. A predat compoziția la Universitatea Indiana. Compozițiile lui Slatkin includ The Raven (1971) pentru narator și orchestră după Edgar Allan Poe, și Kinah (2015), o elegie dedicată memoriei părinților săi. A publicat Conducting Business: Unveiling the Mystery Behind the Maestro (2012). A înregistrat pentru casa de discuri NAXOS.
[2] Compozitoarea Cindy McTee este soția dirijorului Leonard Slatkin.
[3] Violoncelistul austro-itanian Kian Soltani s-a născut la 3 iunie 1992, la Bregenz, Vorarlberg, Austria. Și-a început studiile cu Ivan Monighetti (discipol al lui Mstislav Rostropovici), la Academia de Muzică din Basel, la vârsta de la 11 ani. Și-a finalizat studiile ca membru al Programului de Tineri Soliști la Academia Kronberg din Taunus, Germania, și al Academiei Internaționale de Muzică din Liechtenstein. A fost artist rezident la Orchestra Residentie din Haga, Olanda. A câștigat premii la: Concursul de violoncel Paulo din Helsinki, Finlanda, Concursul Internațional de Violoncel Karl Davidoff din Letonia, Premiul Concursului Internațional de Violoncel Antonio Janigro din Croația. Kian Soltani a fost distins cu Credit Suisse Young Artist Award - 2017, la Festivalul de la Lucerna și cu Leonard Bernstein Award - 2017, al Festivalului Music Schleswig-Holstein. A primit Premiul Luitpold, al Festivalului Kissinger Sommer - 2014. Kian Soltani a cântat cu numeroase ansambluri prestigioase, cum sunt Tonhalle-Orchester Zürich, Staatskapelle Berlin, Filarmonica din München, Wiener Symphoniker, Orchestra Radio din Țările de Jos, Detroit Symphony Orchestra, Toronto Symphony Orchestra, NHK Symphony Orchestra și Accademia Nazionale di Santa Cecilia. Este, de asemenea, invitat frecvent la festivaluri renumite, precum: Verbier, Rheingau Music Festival, Dvořák Prague Festival, Bregenzer Festspiele, Gstaad Menuhin Festival, Grafenegg și Salzburg. În 2017, Kian Soltani a semnat un contract exclusiv de înregistrări cu Deutsche Grammophon, lansând albumul său de debut Home în 2018, cu lucrări de Franz Schubert, Robert Schumann și Reza Vali, descris de Gramophone ca fiind "sublim". Albumul său din 2021, Cello Unlimited, o explorare solo a expresivității și puterii cinematice a violoncelului, i-a adus Premiul pentru Experiență Auditivă Inovatoare, la Opus Klassik Awards - 2022. Kian Soltani a devenit membru al Fundației Anne-Sophie Mutter, în anul 2014. Deține funcția de profesor de violoncel la Universitatea de Muzică și Artele Scenei din Viena.
[3] Țintea, Ioana: AUDIO. Interviu cu dirijorul Leonard Slatkin, pentru Radio România Muzical, la 23 aprilie 2026. - romania-muzical.ro/interviu-cu-dirijorul-leonard-slatkin
[4] Țintea, Ioana: ibidem.
[5] nerdrecordsnijinos/schumann-cello-concerto-in-a-minor-op-129
[6] Cojocaru, Mihai: Program de sală, Filarmonica George Enescu, 23-28 aprilie 2026, pag, 7.