Antoaneta Cojocaru este în primul rând o actriță (mare, scriu în paranteză ca să nu fiu dojenit că folosesc vorbe lingușitoare), apoi este o creatoare în teatru, plină de idei și cunoscătoare a foarte multe secrete ale scenei de teatru. Aceasta nu ține loc de introducere ci este un mod de a-mi exprima mândria că o cunosc. De cu mulți ani în urmă. Ea afirmă în spectacolul despre care scriu că nu este frumoasă, dar o contrazic și afirm că este, pentru că are o lumină interioară care vine din gândirea ei și o face frumoasă. Deci este frumoasă!
Spectacolul propus are greutate prin însăși denumirea sa, și este normal să fi curios să vezi, să auzi, să vezi ce ne spune dincolo de ce știm de la Shakerspeare.
Dar această Ofelia, chiar dacă duce greutatea numelui cunoscutului personaj, este altceva, este parte din lumea aceea de care toți ar vrea să știe cum este, dar nimeni nu ajunge să povestească atunci când află. O spune și personajul care poartă numele Ofelia, dar este altcineva, este o lume pe care o purtăm în noi, dar de multe ori nu știm să exprimăm ceea ce simțim, vedem, auzim. Poate sunt ecouri de acolo. De acolo, Ofelia ne transmite mesaje ale încrederii în noi și în cei pe care-i cunoaștem și îi iubim, sau în cei care-i iubim fără să-i cunoaștem, despre credința în ce am primit de acolo de sus. Ne ducem cu privirea, dar și cu mintea înspre acolo în sus, pentru că Ofelia - Antoaneta ne convinge să ne uităm în noi acolo sus. Îl întreabă: Ești aici, e cineva acolo? Această obsedantă întrebare, uneori spusă ca un copil, alteori cu o ușoară îngrijorare că va primi un răspuns, alteori parcă știind că nu va primi răspuns, revine aproape obsedant, și înțelegem că de fapt noi ne punem, când avem timp, aceeași întrebare. Apoi, mai este ceva , un esențial despre care aflăm aici și trebuie să-i îi mulțumim "Ofeliei" pentru felul în care ne ajută punând întrebări, parcă le scoate pe cele ascunse în noi... și ne dă și răspunsuri, Prin gesturi, mimica feței, prin așezarea dinamică, de fapt nu există această așezare, cum nu există nici în viața noastră. Antoaneta prin vocea Ofeliei, căreia îi face trup omenesc, ne trezește la viața reală.
Lumea care ni se arată este lumea Iubirii, a Dragostei lumea ideilor importante ale spectacolului-recital al Antoanetei Cojocaru. Ea ne spune aceste vorbe fie plutind, fie alergând cu grație, dar nevorbindu-și doar ei, ci către noi și fiecare cuvînt rostit este însoțit de un gest, o mișcare a corpului care-l împlinește.
Sunt două ore de gânduri ale unei Ofelii care este lângă noi, este acum în viața noastră, ocolește minciuna și trădarea. Oare ne îndeamnă către o lume în care "speranța" a fost ștearsă cu un burete, așa cum face Ofelia, de pe o tablă a unei mese răsturnate, sau este provocarea să fugim de greșeala de renunțare.
Poate că obiectele (pe care Domnul Vladimir Turturică le-a gândit și integrat în decorul său funcțional, curat conceput) trebuie să existe astfel așezate încât mișcarea Ofeliei să fie fără pauze, înghițind timpii de pauză, pentru ca noi, spectatorii, să ne reglăm suflul cu cel al derulării vieții de pe scenă.
Un spectacol legat și frumos, plin de energie, în care în afară de vorbe se alătură permanenta mișcare, un dans (poate ar trebui alt cuvânt?), care s-a potrivit cu știința vorbirii, o coregrafie (Ioana Marchidan) fără cusur.
Muzica compusă de Maria Bucur și cântată, interpretată de fapt, de trupa Beethoven Crisis (Maria Bucur, Andrei Mancaș, Răzvan Balașov, Vlad Ploeșteanu) devine un personaj care este necesar în viața și trăirile Ofeliei, care ne leagă și mai strâns de aceasta.
Revin la Antoaneta Cojocaru care, într-un fel, se joacă pe ea, ea mulțumește unor persoane care i-au ajutat să se împlinească. Nu pot să mă fac că nu am văzut, atunci când Ofelia vorbea despre oamenii care au contribuit la împlinirea ei, două portrete ale celor doi, respectiv Ducu Darie și Oana Pellea, care i-au văzut drumul frumos pe care urma să meargă și i-au deschis ușile larg. Antoaneta Cojocaru, care este principalul creator al acestui spectacol, arată ce frumos este să recunoști oamenii care te ajută să urci - chiar dacă este aproape o excepție.
Am plecat în acea seară de la spectacolul Ofelia.Afterlife cu sentimentul că totuși în lumea asta a noastră se poate trăi. Antoaneta Cojocaru ne-a însuflat curajul să privim în noi.
Antoaneta Cojocaru Mulțumesc pentru acest spectacol care-ți umple sufletul.
Multumesc și Domnului Dan Moruzan pentru fotografii.
(Nota LiterNet: acest articol a fost scris pe 21 martie 2025)
Ofelia.Afterlife de Dan Coman
Antoaneta Cojocaru
și trupa Beethoven Crisis (Maria Bucur, Andrei Mancaș, Răzvan Balașov, Vlad Ploeșteanu), cu participarea Dianei Dancu; decor: Vladimir Turturică; costume: Iolanda Mutu; coregrafie: Ioana Marchidan; regie și producție video: Dorel Mihăilă; lighting design: Alin Popa; muzică originală: Maria Bucur; asistență regie: Cristiana Ioniță și Daniel Pascariu;
Un spectacol de: Antoaneta Cojocaru
O producție: Laboratorul de Artă.




