Dirijorul britanic Leo Hussain a dirijat pentru ultima oară în calitate de dirijor principal al Filarmonicii George Enescu. A fost într-adevăr un concert fantastic, de rămas bun, cu un program bogat, variat ca genuri și dificil de interpretat (în special Simfonia nr. 3 de George Enescu, care este un monument sonor copleșitor, o lucrare vocal-simfonică rar abordată). În anii din urmă, s-a simțit aportul benefic al acestui muzician de seamă, în creșterea profesională a Orchestrei simfonice a Filarmonicii bucureștene.
Prima lucrare ascultată la sala Ateneului Român, a fost Vals Trist, op. 44 de Jean Sibelius. O orchestră de coarde a interpretat cu rafinament această piesă de o rară frumusețe. Premiera ei a avut loc în anul 1903, la Teatrul Național Finlandez. Este considerat "genul de piesă care se întipărește în conștiință... un amestec straniu de fantezie albastru-pal și ritm de vals legănat" (Helsingfors-Posten) sau "un exemplu magistral de pictură sonoră" (Uusi Suometar).
Vals Trist, acest prim episod din cele șase, pe care le-a compus Jean Sibelius, drept muzica incidentală pentru piesa de teatru Kuolema (Moartea), scrisă de cumnatul său, Arvid Järnefelt - este cel în care personajul principal Paavali își petrece mama către celălalt tărâm.
În notele de program se spune: "Este noapte. Fiul, veghind la patul de suferință al mamei sale, adoarme istovit. Treptat, o lumină roșiatică se împrăștie în cameră; se aude muzică în depărtare; lucirea și sunetele acaparează camera, pe când contururile unei melodii de vals plutesc spre urechile noastre. Mama se trezește din somn, se ridică din pat și, cu veșmântul său lung, alb, ce aduce cu o rochie de bal, începe să se legene încet, înainte și înapoi. Își flutură mâinile pe ritmul muzicii, ca și cum ar chema o ceată de musafiri nevăzuți. Și iată că aceștia își fac apariția, aceste ciudate cupluri dintr-o altă lume, rotindu-se și lunecând pe ritmul unui vals nepământean. Muribundă, femeia se amestecă printre dansatori; caută să se uite în ochii lor, dar oaspeții, cu toții îi evită privirea. Apoi pare a se cufunda ostenită în pat, iar muzica se încheie subit. Acum, își adună toate puterile și cheamă dansul încă o dată, cu gesturi și mai energice ca înainte. Se întorc dansatorii fantomatici, fac piruete într-un ritm nebun. Bizara petrecere ajunge la culme; se aude un ciocănit în ușă, care se deschide larg; mama îndrugă un geamăt de disperare; invitații nedeslușiți dispar; muzica moare. În prag, stă Moartea." [2]
La Ateneu, Orchestra Filarmonicii George Enescu, dirijată de Leo Hussain a oferit o versiune plină de lirism. Amplasamentul compartimentelor corzilor era cu partida violelor în exterior, în dreapta dirijorului, iar violoncelele în centrul scenei. Tema violoncelelor evolua treptat cu inflexiuni ce "înfloreau" sunetele prin perechi de crescendo-diminuendo. Secțiunea deciso, declanșa valsul, în familialul metru ternar, cu eleganță și noblețe. Apoi viorile "năvăleau" cu o melodie exuberantă, reluată de flaut - imitată de clarinet - și acompaniată cu pizzicato de corzi. Stările de regret erau sugerate prin mersul cromatic descendent. Cât de avântat a sunat fragmentul Pocorisoluto! O accelerare ducea spre culminația în Streto, unde triluri și lanțuri de sincope sporeau tumultul sonor. O scurtă Coda, în Lento, încheia Valsul, cântat doar de 4 Violini Soli.
O adevărată nestemată muzicală, interpretată cu inspirație poetică.
A urmat Concertul în re minor pentru vioară și orchestră, op. 47 de Jean Sibelius, solistă Karen Gomyo. Într-o prezentare a lucrării interpretate, violonista spunea despre acest Concert, că "are un limbaj muzical distinct, iar pentru mine descrie atmosfera unui basm cu tușe întunecate." Este singurul concert pe care Jean Sibelius l-a scris, deși a compus mai multe piese pentru instrument solo și orchestră (Six Humoresques for violin and orchestra). O caracteristică notabilă a lucrării este modul în care o cadență extinsă pentru solist preia rolul secțiunii de Dezvoltare, în prima mișcare, Allegro moderato, a formei de sonată.
De la început, am remarcat în cântul violonistei Karen Gomyo, un sunet foarte rafinat, modulat dinamic cu cele mai mici nuanțe de intensitate și culoare. Temperamentul acestei interprete, bine stăpânit, după expresia muzicii, însă izbucnind precum o lavă vulcanică. în momentele în care accentele își făceau simțite prezența în fluxul sonor. O tehnică excelentă a mâinii drepte (însușită de la celebra Dorothy DeLay, la Juilliard School), îi permitea solistei, printre altele, să reia violent arcușul la talon, dar milimetric strunit, fără vreun zgomot parazit. Cadența a fost interpretată limpede, cu virtuozitate, reliefând polifonia și aplicând o agogică romantică (cu accelerări și răriri extreme). Admiram cum Karen Gomyo intensifica vibrato-ul pe un sunet început "alb". Unele îmbinări, violonista le producea cu acel portamento de tip Kreisler, asociat cu oscilații de vibrato, totul cu bun gust. Coda primei părți a fost sclipitoare. Acele pendulări pe cele patru corzi ale viorii, cu sublinierea sunetelor de pe coarda mi, sunau clar, iar sincronizarea cu tema flautului a fost impecabil realizată.
După Cadență și Repriză, un tril lung al solistei trecea brusc la Coda de o mare virtuozitate, în care Karen Gomyo a demonstrat o îndemânare remarcabilă (intonarea octavelor, a bariolajelor rapide peste corzi, utilizând trăsătura de arcuș ricoché). Apoi, a urmat o cascadă ascendentă de duble coarde, iar un acord puternic a încheiat strălucitor prima mișcare a concertului.
În partea a doua, Adagio di molto, lirismul căpăta un rol primordial; o temă scurtă, cântată de clarinete și oboaie, conducea către tema principală, interpretată de vioara solo, susținută fin de instrumentele cu coarde, în pizzicato. Acompaniamentul disonant al instrumentelor de suflat de alamă domina prima parte a mișcării, asemănătoare unui cântec. Fantastic a sunat fragmentul cântat în poliritmie, în duble coarde de către solista Karen Gomyo. Apăreau și momente furtunoase ale tutti-ului. Bine a fost construit și punctul culminant al părții, practic o variație a primei teme. Apoi, vioara solo relua prima temă și, cântând figurații cu grație, încheia partea cu o ușoară ascensiune.
Partea a treia, Allegro, non tanto, izbucnea cu un ritm ferm ostinat la orchestră. Karen Gomyo a optat pentru un tempo rapid, în care calitățile sale violonistice excepționale erau dublate de cele de adeptă a luptelor marțiale (aplica trăsăturii de arcuș mișcări ca de karate). Pare că artista uzează și de elementele psihologice încorporate într-un kokoro (atitudine), precum: perseverența, curajul, virtutea și abilitățile de conducere). Accentele și viteza trăsăturii de arcuș ale violonistei îmi sugerau tameshiwari (folosire a unei suprafețe de lovire cu mâna, piciorul, cotul ori capul), pentru a sparge obiecte.
Karen Gomyo a uimit publicul, prin acuratețea intonației dublelor coarde, agilitate în pasajele de virtuozitate, precum și datorită măiestriei execuției elementelor de dificultate transcendentală - toate realizate în scop expresiv, de menținere a unei tensiuni trepidante.
Dirijorul Leo Hussain a acompaniat excelent solista, realizând o contopire a intențiilor interpretative. Orchestra răspundea foarte prompt la acele nuanțe subito. Cât de compact suna conglomeratul timbral trompetă - clarinet - timpan, în obținerea efectelor tunătoare!
Audiența a apreciat prin aplauze și urale prestația artistică a acestei violoniste.
La bis, Karen Gomyo, a oferit o piesă de Astor Piazzolla, evidențiindu-i aspectele temperamentale sud-americane.
După pauză, am ascultat Simfonia nr. 3 de George Enescu. Este o lucrare diferită, față de ce scria compozitorul în general. "Are undeva o forță brutală, o vitalitate nemaiîntâlnită în creația sa, iar partea a treia face apel la transcendență (...) Corul parcă se dematerializează în finalul simfoniei, dintr-un acord de do major, într-un singur do, ca și cum întreg spiritul s-ar întoarce la centru" - spunea noul dirijor al Corului Filarmonicii George Enescu, Andrei Stănculescu.
A fost scrisă pentru între anii 1916-1918, compozitorul revizuind-o de mai multe ori în deceniile următoare (1921 și 1951). Simfonia este alcătuită din trei părți: 1. Moderato, un poco maestoso; 2. Vivace ma non troppo; 3. Lento ma non troppo.
Orchestrația este foarte bogată: 4 flaute (al 3-a și al 4-a dublând primul și al doilea piccolo), 4 oboaie (al 3-lea și al 4-lea dublând primul și al doilea corn englez), 3 clarinete (al treilea dublând clarinetul în mi bemol și clarinetul bas), 4 fagoturi (al 4-lea dublând contrafagotul), 6 corni, trompetă piccolo în re, 3 trompete în do, 2 cornete în si bemol, trombon cu supape, 3 tromboane tenor, trombon bas, 3 tube, 2 seturi de timpani, 6 percuționiști (tobă mică, tamburină, trianglu, clichet, clopot de mână, cinele, tam-tam, tobă bas, castaniete, xilofon, clopot (fa diez), foaie de tunet, glockenspiel), celestă, pian, 2 harpe, viori, viole, violoncele, contrabasuri, cor fără cuvinte și orgă.
Simfonia nr. 3, în do major, op. 21 de George Enescu - așa cum o caracteriza dirijorul serii de la Ateneul Român, Leo Hussain, în avanpremieră - este o "muzică plină de culoare, de ambiție și încărcată de filozofie și umanitate (...) o muzică ce are ambiția și proporțiile lui Mahler și adâncimea și filozofia lui Wagner, alături de toate nuanțele, culorile, texturile și imaginația lui Debussy sau a lui Ravel. Filozofia cuprinsă în această muzică este foarte apropiată de cea a lui Lucian Blaga, conform căreia nu ne definim doar prin cunoștințe și știință, ci mai degrabă ca o conștiință îndreptată către acceptarea locului nostru în univers, și a faptului că în miezul lucrurilor avem de a face cu un mister și un adevăr necunoscut."
Orchestra și Corului Filarmonicii George Enescu, dirijate de Leo Hussain au realizat la Ateneul Român o minune de muzică și nu exagerez deloc. Mă repet, spunând că această stagiune simfonică a Filarmonicii, cred că este una deosebită. Iar această seară a reprezentat o culme.
Îmi veneau în minte spusele criticului austriac lui Eduard Hanslick: "În muzică nu vorbesc decât sunetele; ea nu cuprinde altceva decât forme sonore în mișcare; este un arabesc ce se animă printr-o autogenie continuă; este asemănătoare unui caleidoscop." [3]
George Enescu folosește pe tot parcursul simfoniei, același material tematic, dar îl dezvoltă în moduri diferite. Prima mișcare alternează stări melancolice, interogative, eroice și lirice. A doua mișcare este un scherzo întunecat și sinistru, scurt, înlocuit de un episod luminos de marș. Finalul este solemn și senin, introducând un cor fără cuvinte. Se încheie cu cele mai ușoare texturi orchestrale și folosește la un moment dat un clopot mic. Caracteristicile puternic contrastante ale celor trei mișcări ar putea conduce la încadrarea lucrării în categoria simfoniei programatice, drept un "triptic dantesc" (Emanoil Ciomac) ori o "trilogie dantescă" (Pierre Lalo). Simfonia poate fi considerată totodată, ca o reflectare a ororilor Primului Război Mondial, dintre anii 1916-1918.
Ascultam o muzică densă, o revărsare de culori instrumentale întrețesute. Partitura este extrem de complexă, minuțioasă sub aspect semiografic (precum cea a Sonatei a treia pentru pian și vioară, în caracter popular românesc, în la minor, op. 25). Iată doar o măsură din partea inferioară a paginii manuscrisului enescian al Simfoniei nr. 3, op. 21. O mulțime de indicații de tempo, agogice, dinamice, ritmice, timbrale, de expresie - notate ca semne iconice sau lingvistice (Quasi Adagio, pianississimo, pianissimo, diminuendo, misurato, á l'ordinario, leggiero, tremolo, filare a sunetului ), toate doar în cei patru timpi ai unei măsuri.
Intuiam în sonoritățile Simfoniei nr. 3 voluptate și nostalgie, durere și deriziune, speranță și iluminare mistică (Pascal Bentoiu). Se auzeau intensități maxime, angrenând total uriașul aparat orchestral, dar și zone de minimă, vizând o transparență cvasi-camerală.
În prima parte, după mișcarea moderată, se trecea la una mai alertă, foarte plină de evenimente. Muzica te purta de la meditație și reverie, la afirmarea eroică, de la nostalgie la lascivitate. Pluteai între o lume amenințată, imperfectă, dar în care viața e încă frumoasă și merită trăită. Frumos a sunat și solo-ul concertmaistrului.
Apoi, în Scherzo, totul devine surprinzător: începutul vesel, precum o petrecere de bal mascat, bine organizată, dar de la un punct în colo se adunau niște nori amenințători, iar în curând stihiile se dezlănțuiau, parcă voind răsturnarea firii, către un război pustiitor. Apăreau sub aspect muzical violențe înspăimântătoare, ca niște răgete de monștri.
Din structurile muzicale anterioare, aici au rămas țăndări, fragmente ce, intenționat, nu se îmbinau între ele. Părea o ascensiune a sufletului despărțit de trup, în timp ce vechea lume înceta a mai ființa.
Finalul Simfoniei sugera reconstruirea lumii distruse, dar într-o altă ordine de valori, mai curată și mai luminoasă, discursul utilizând materialele tematice care structuraseră cele două părți anterioare (mai ales din Scherzo). Muzica te ducea aici, într-o altă lume, printre îngerii care dau slavă Creatorului. Corul cânta fără cuvinte (pe vocala a). O asemănare cu Paradisul.
Corul pregătit de dirijorul Andrei Stănculescu a excelat prin omogenitatea și flexibilitatea intensităților, dozate cu finețe,
Publicul a aplaudat intens, minute în șir artiștii de pe scena Ateneului Român.
Simfonia nr. 3 de George Enescu a fost destul de rar cântată pe scenele noastre, dar rămân elocvente versiunile dirijorale ale lui: Lawrence Foster, Ghenadi Rojdestvenski, Vladimir Jurowski, Cristian Măcelaru, Hannu Petteri Lintu, Constantin Bugeanu, Emanoil Elenescu, Mihai Bredicianu, Ion Baciu, Cristian Mandeal, Horia Andreescu, Alexandru Lascae și Romeo Rimbu.
Sunt prea puține și nesemnificative cuvintele mele de prețuire pentru această interpretare oferită de Orchestra și Corului Filarmonicii George Enescu, dirijate de maestrul Leo Hussain.
Însă, parafrazându-l pe La Rochefoucauld: "A lăuda din toată inima acțiunile frumoase înseamnă într-un fel a lua parte la ele". [4]
NOTE
[1] Karen Gomyo, s-a născută la 12 ianuarie 1982, la Tokyo, în Japonia.. Și-a început cariera muzicală la Montréal și New York. A studiat sub îndrumarea legendarei profesoare Dorothy DeLay, la Juilliard School, înainte de a-și continua studiile la Indiana University Jacobs School of Music și la New England Conservatory, cu Mauricio Fuks și respectiv cu Donald Weilerstein,. A câștigat Young Concert Artists International Auditions, lansându-și cariera internațională ca solistă și muziciană de cameră. De asemenea, a studiat privat o perioadă formativă la Viena cu Heinrich Schiff. După un sezon 2024/25 extrem de reușit, care a inclus debuturi cu Orchestra NDR Elbphilharmonie, Orchestra RAI Torino și Orchestrele Filarmonice din Helsinki, Oslo și Varșovia, precum și reveniri la Orchestrele Simfonice din Baltimore, Indianapolis, Montreal, Toronto, Sydney și Melbourne, sezonul 2025/26 al lui Karen aduce apariții mult așteptate. Se întoarce la Filarmonica din New York, New World Symphony, National Symphony OrchestraTaiwan, Orchestra dell'Accademia Nazionale di Santa Cecilia din Roma, Residentie Orkest din Haga și Helsingborg Symphony Orchestra. De asemenea, va debuta cu SWR Symphonieorchester Stuttgart, Tonkünstler-Orchester Niederösterreich, Malaysian Philharmonic și Hyogo Performing Arts Centre Orchestra. Alte momente importante recente includ debuturi cu Gewandhausorchester Leipzig sub conducerea lui Semyon Bychkov, Tokyo Metropolitan Orchestra cu Jakub Hrůša, Pittsburgh Symphony, Orquesta Nacional de España și Filarmonica Cehă, precum și reveniri la Dallas Symphony, Chicago Symphony, Orchestre Philharmonique de Radio France, Bamberg Symphony și WDR SinfonieorchesterKöln. Ca muziciană de cameră pasionată, Karen a cântat alături de artiști precum Olli Mustonen, Leif Ove Andsnes, Enrico Pace, James Ehnes, Noah Bendix-Balgley, Daishin Kashimoto, Emmanuel Pahud, Julian Steckel, regretatul Heinrich Schiff, mezzo-soprana Susan Graham, trompetistul Tine Thing Helseth și chitaristul Ismo Eskelinen, cu care a înregistrat albumul în duo Carnival la BIS Records. Este, de asemenea, o susținătoare a muzicii nuevo tango a lui Astor Piazzolla, colaborând cu pianistul de lungă durată și legenda tango-ului Pablo Ziegler, precum și cu bandoneoniștii Héctor del Curto, JP Jofre și Marcelo Nisinman. În 2021, Karen a lansat A Piazzolla Trilogy (BIS Records), înregistrat cu Strings of Orchestre National des Pays de la Loire și chitarista Stephanie Jones. În fiecare sezon, Karen prezintă o lucrare scrisă de un compozitor în viață. A susținut premierele americane ale Concertului pentru vioară Adrano de Samy Moussa cu Pittsburgh Symphony,Concertul nr. 2Mar'eh de Matthias Pintscher, cu National Symphony Orchestra din Washington, D.C., sub bagheta compozitorului, și YEAR 2020:Concerto for Violin, Trumpet and Orchestra de Xi Wang, cu Dallas Symphony Orchestra și trompetistul Tine Thing Helseth, dirijat de Fabio Luisi. În 2018, a interpretat premiera mondială a Concertului de cameră de Samuel Adams, alături de membri ai Orchestrei Simfonice din Chicago și Esa-Pekka Salonen, scris pentru ea și comandat pentru seria de 20 de ani MusicNOW a CSO. Karen a participat ca violonistă, gazdă și naratoare într-un film documentar produs de NHK Japan despre Antonio Stradivarius, The Mysteries of the Supreme Violin, difuzat la nivel mondial pe NHK WORLD.
Apreciată pentru interpretarea muzicii Nuevo Tango și a colaborat cu pianistul și artistul de tango de lungă durată al lui Astor Piazzolla, Pablo Ziegler, și partenerii săi Hector del Curto (bandoneon), Claudio Ragazzi (chitară electrică) și Pedro Giraudo (contrabas).
[2] Dinulescu, Octavia-Anahid: Program de sală, Filarmonica George Enescu, 29 aprilie - 6 mai 2026, pag. 5.
[3] Ribot Théodule: Logica sentimentelor, traducerea de dr. Leonard Gavriliu după La logique des sentiments, Felix Alcan, Paris 1920, Editura IRI, București, 1996, Capitolul IV, Imaginația afectivă creatoare, pag. 132.
[4] "C'est en quelque sorte se donner part aux bonnes actions, que de les louer de bon coeur",
La Rochefoucauld: Maxime, ediție bilingvă, traducere de Cătălin Avramescu și Ștefan Vianu Editura Polirom, Iași, 2019, pag. 186.
*Enescu_-_Symphony_No._3,_Op._21_-_III._Lento,_ma_non_troppo_(orch._score)_(Color).pdf
**wikipedia.org/wiki/Violin_Concerto_(Sibelius)