Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Articole diverse

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Lumea copiilor are pe cer o lună de aur


iulie 2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Oamenii mari nu înţeleg niciodată nimic. Cam aşa gândea Micul Prinţ, atunci când încerca să îşi dea seama de ce pentru adulţi lumea copiilor a devenit de neînţeles. Copiii au un univers al lor structurat după o logică imbatabilă, conform căreia tot ce nouă, ca adulţi care pretindem că înţelegem ce se întâmplă pe lume şi ne aventurăm şi să dăm explicaţii şi motivaţii, ni se pare a fi fără sens, este de fapt foarte clar organizat şi foarte limpede. De aceea, la rândul ei, Alice, în călătoria ei prin Ţara Minunilor, le ia pe toate foarte uşor, acceptă cu uşurinţă tot ceea ce i se întâmplă, singura ei mirare fiind în faţa noului. Neobişnuitul, ca atare, ne apare nouă, adulţilor care citim textul lui Carroll, noi identificăm absurdul acolo unde un copil face legături care lui i se par mai mult decât logice. La urma urmei, povestea are la rândul său logica ei, iar pentru a o putea pătrunde trebuie să fii în stare să intri în lumea copiilor. Acest lucru nu se poate face decât nepierzându-ţi apetitul pentru basm şi universul său.

În momentul în care, pe de altă parte, te aventurezi să lucrezi un spectacol de teatru de păpuşi sau de animaţie, este necesar să ştii cărui public te adresezi, dacă acest public este format exclusiv din copii, dacă se adresează adulţilor sau dacă se adresează ambelor categorii. Copiii au nevoie de multă imagine, culoare şi magie. Pe adulţi trebuie să îi prinzi tot cu povestea, dar acea poveste să fie croită în aşa fel încât adultul (căruia îi place întotdeauna să creadă că a crescut mare) să accepte păpuşa care i se adresează fără să aibă impresia că nu este luat în serios. La un moment dat, Horaţiu Mihaiu a înscenat la Teatrul Ariel un astfel de spectacol, care miza pe puterea păpuşii în special, şi anume Adio, secol XX, în care zbuciumatul secol era revizitat în punctele sale cheie cu ajutorul păpuşilor şi magiei create de acestea. A fost un spectacol care a prins, datorită umorului şi inventivităţii sale. La fel, la acelaşi teatru, Alina Nelega a înscenat Gargantua, un spectacol care nu avea ca public ţintă exclusiv copiii, dar la care copii erau cuceriţi de spectaculozitatea imaginilor, a combinaţiilor şi jocurilor de lumini, a păpuşilor. Un spectacol care pe copii îi subjuga vizual, iar pe adulţi îi provoca la regândirea cărţii lui Rabelais. Trecem peste nereuşitele din alte spectacole, despre care de altfel s-a mai discutat, şi rămânem tot la partea frumoasă a lucrurilor, în acelaşi timp venind mai aproape de prezent şi făcând referire la alte două spectacole, Cenuşăreasa şi Califul Barză.

Montată iniţial la secţia română a teatrului Ariel, acum Cenuşăreasa a trecut la secţia maghiară, sub îndrumarea aceleiaşi regizoare, Oana Leahu. În acest spectacol avem parte de imagine şi imaginaţie, de umor şi de "răsuciri" de situaţii. Altfel spus, regizoarea se adresează clar copiilor, dar nu se poate abţine să facă din când în când cu ochiul şi adulţilor, mai ales atunci când portretele strămoşilor prinţului stau la sfat referitor la viitorul regatului şi la necesitatea ca prinţul să îşi aleagă o soţie demnă de el. Ea este, evident, Cenuşăreasa, "croită" să fie foarte asemănătoare cu prinţul din punct de vedere fizic. Adică ei sunt două feţe ale aceleaşi fiinţe (cum ar veni), prin aceasta noi văzând că ei pur si simplu se completează unul pe celălalt, alte opţiuni în acest sens fiind excluse încă de la nivel vizual.





Nu lipseşte momentul amuzant creat de prietenii Cenuşăresei, respectiv şoriceii casei, care şterg praful împreună cu ea şi spală rufe în lighean, făcând să se înalţe în aer bule de săpun de la atâta sârg şi hărnicie.

Partea onirică este asigurată de comunicarea cu vietăţile cerului şi cu mama moartă, care aici o înlocuieşte pe zâna cea bună şi îi oferă fiicei ei magia nopţii de bal. Bine dozat, echilibrul între umor (a se urmări şi cele trei aguride, mama vitregă şi cele două fiice, care sunt delicioase mai ales atunci când repetă mişcările de dans pentru bal), pur amuzament (cearta portretelor strămoşilor, prinţul mângâind visător şi însingurat globul pământesc - deh, necazurile măririi...) şi feerie (imaginea mamei şi a porumbeilor care zboară prin aer), acest echilibru aşadar face din Cenuşăreasa un spectacol savurat de copii, mai ales atunci când un clown în carne şi oase coboară de pe scenă între ei şi le oferă invitaţii pentru nunta Cenuşăresei cu prinţul.





Pe cealaltă parte, Califul Barză al lui Wilhelm Hauff vine cu o poveste a nisipurilor şi a soarelui fierbinte. Conceput aproape în întregime pe alb, care captează lumina, pentru ca apoi să lumineze la rândul său ochiul, spectacolul merge pe ideea de poveste în poveste, Califul Barză fiind, de altfel, încadrat de către Hauff în poveştile caravanei care traversează deşertul. Aşa încât actorii mânuitori sunt vizibili tot timpul, îi vedem făcând să se mişte personajele propriilor poveşti, pentru că aceste personaje reprezintă întruparea cuvintelor povestitorilor. Momentul de maxim umor este atunci când două berze exersează baletul pe lac (stângace, fără graţia lebedelor) şi provoacă râsul califului şi vizirului său, la rândul lor transformaţi în berze, după cum spune povestea, în acest moment ei uitând cuvântul magic care îi poate transforma din nou în oameni. În mod paradoxal însă, misterul se regăseşte mai mult în Cenuşăreasa decât în Califul Barză, în cel dintâi jocul de lumini şi alternanţa planurilor funcţionând mai mult înspre folosul poveştii. În cazul Califului..., întunericul şi negura Romantismului german, care căuta la momentul respectiv reînvierea basmului, lăsându-şi însă amprenta asupra poveştilor inventate sau reinventate, au fost schimbate pe efectul de lumină solară în deşert, reducând oarecum paleta de posibilităţi de exploatare a poveştii lui Hauff.

Spectaculoşi în lumea califului sunt cei trei vrăjitori care vin la sfat pe ruine şi care captează ochiul prin plastica măştilor, la fel cum de efect este şi prinţesa bufniţă, cu alura ei de mironosiţă, care contrastează în mod amuzant cu ideea de înţelepciune pe care o asociază toată lumea acestei păsări.





Regizoarea Oana Leahu îşi exersează pe aceste două spectacole luate ca exemplu principiile după care se ghidează în creaţie, respectiv, conform spuselor ei, o mare responsabilitate (mai ales când este vorba de spectacolele pentru copii), asumarea etichetei facil aplicate de "păpuşar" (deşi a lucra cu şi pentru copii implică un grad ridicat de dificultate şi prezumţia unei mari lucidităţi şi dispoziţie pentru joacă), dar şi aplecarea tocmai spre această lume a copiilor, o lume de poveste care, aşa cum spuneam la început, nu este tocmai uşor de înţeles. Teatrul de animaţie, tot conform spuselor regizoarei, trebuie să fie o artă complexă, în care actorul să funcţioneze ca mim, acrobat, actor dramatic, mânuitor, dansator şi un pic magician, pentru a câştiga de partea sa un public atât de pretenţios precum cel al copiilor. Oricum, fiecare din aceste două spectacole este un exerciţiu de imaginaţie şi de umor, realizate în echipă completă cu scenografii Eustaţiu Gregorian (Cenuşăreasa) şi Eugenia Tărăşescu Jianu (Califul Barză) şi compozitorii Vasile Mihăilă (Cenuşăreasa) şi Zeno Apostolache (Califul Barză). În plus, fapt inedit, trupa de păpuşari este alcătuită din actorii dintotdeauna ai Teatrului de Păpuşi şi Tineret Ariel din Târgu-Mureş, care însă din acest an au şi diploma la purtător, adică au absolvit Facultatea de Teatru, secţia actori mânuitori de păpuşi, nou-înfiinţată la Universitatea de Artă Dramatică din oraş, asta după ce s-au exersat ani la rând în faţa mai multor generaţii de copii (este vorba de Iuliu Pop Andrieş, Alexandrina Moldovan, Cornel Iordache, Adrian Brânduş, Mioara Topor). Statutul de profesionist exista însă, doar diploma a venit puţin mai târziu.





De reţinut ar mai fi, în încheiere, un fapt divers. Ieşind de la spectacol (de la Califul Barză), un copil îi explica adultului care îl însoţea că se simte "ca într-o lună de aur". Pentru el imaginea asta era sinteza a tot ceea ce "îl locuia" în momentul respectiv. Nouă, ca adulţi, poate că o astfel de imagine ne cere un efort suplimentar pentru a încerca măcar să o înţelegem. Un efort care, într-un fel sau altul, merită făcut.




CENUŞĂREASA
după Fraţii Grimm

Regia: Oana Leahu
Muzica: Vasile Mihăilă
Scenografia: Eustaţiu Gregorian

Distribuţia:
Alexandrina Moldovan
Mariana Iordache
Georgeta Lozincă
Andi Brânduş
Rudolf Moca
Cornel Iordache
Valentin Lozincă
Iuliu Pop Andrieş
Mioara Topor
Fotografii de Sebesi Sandor


CALIFUL BARZĂ
după Wilhelm Hauff

Regia: Oana Leahu
Muzica: Zeno Apostolache
Scenografia: Eugenia Tărăşescu Jianu

Distribuţia:
Alexandrina Moldovan
Cornel Iordache
Rudolf Moca
Andi Brânduş
Iuliu Pop Andrieş
Mioara Topor



 Toate articolele despre Articole diverse


0 comentarii

Spacer Spacer