Andrei Şerban, dialog cu un singur personaj - Repetiţii deschise cu Pescăruşul

Timp de şase săptămîni, din iunie pînă la sfîrşitul lui iulie, la Sibiu s-a repetat Pescăruşul, în regia lui Andrei Şerban, un proiect făcînd parte din programul "Sibiu - capitală culturală europeană 2007". Între 28 iulie şi 1 august 2006, a avut loc o serie de repetiţii deschise, şnururi cu public, prima întîlnire cu spectatorii a unei montări a cărei premieră oficială va avea loc în ianuarie, anul viitor. Pe 2 august, Şerban se întoarce la Cluj, pentru finalizarea lucrului la Purificare de Sarah Kane, premiera fiind programată pentru 20 august. Pescăruşul şi Purificare sînt primele spectacole semnate de Andrei Şerban în România după plecarea sa de la Teatrul Naţional din Bucureşti.


Fără Nina, degeaba facem Pescăruşul

Într-un fel, pescăruşul e Nina, Nina spune: Sînt un pescăruş? Nu, nu e adevărat. Sînt o actriţă. Şi după aceea spune: Sînt o actriţă adevărată; într-un fel, e personajul principal pentru că e cel care încearcă să se rupă de iluzii. De iluzia gloriei, a succesului, a faptului că trăieşte cu gloata, cu oamenii, cînd, în realitate, o dispreţuieşte: vrea să ajungă acolo, sus, lîngă elită, pe Broadway, unde doar cei faimoşi reuşesc să pătrundă. E iluzia tinereţii: de aceea se îndrăgosteşte de Trigorin. După ce el o părăseşte şi după seria ei de rateuri, Nina vine şi spune: Da! Am găsit, tot ceea ce trebuie în viaţă este să crezi!. Ceea ce poate fi luat drept un act de misionară, de Ioana D'Arc. Aşa credeam pînă acum. Acum n-o mai cred: e o altă iluzie - credinţa că-ţi duci menirea pînă la capăt. Credinţa în ce? În teatru? Dar ea nu e binevenită în teatru. E o actriţă fără talent, şi-a greşit vocaţia, e o actriţă fără glorie. Poate nu a avut nici noroc, dar în loc să privească adevărul în faţă, că poate şi-a greşit drumul, că poate ar trebui să reînceapă de altundeva, ea refuză să vadă. În loc să se întrebe: cine sînt eu, ce sînt eu, ce vreau eu?, Nina nu acceptă adevărul. Se refugiază în sloganul eu cred şi asta mi-e destul.

E un slogan de origine religioasă, doar că acolo e cu totul altceva, e o credinţă adevărată, adîncă, interioară, a unui om matur, pe cînd Nina nici la finalul piesei nu e un om matur, rămîne în iluzie.


Căderea în iluzie

Cădem continuu în iluzie: asta ne spune piesa. Şi Treplev cade în iluzie, dar se trezeşte în final. N-a ajuns nicăieri, nu e nimeni, tot ceea ce a scris e fals. În acest moment al adevărului, Treplev are două posibilităţi: una, să reînceapă, să spună că a greşit, că n-a ajuns niciunde, că are 25 de ani şi încă totul e posibil, dar el decide să se sinucidă ca să-i arate mamei sale că de fapt e un nemulţumit, că ea nu s-a ingrijit de el cînd era copil, nu l-a ajutat să intre în teatru, e un fel de răzbunare împotriva mamei lui. Sinuciderea lui e un act de răzbunare, nu unul de conştiinţă superioară.


Teatrul în viaţă, teatrul pe scenă

Nu ştiu cum o percepe spectatorul pentru că, în realitate, teatrul e azi mai mult în viaţă decît în teatru, teatrul e azi în politică, în circul politic, la televizor, pe stradă, în teatru e mult mai puţină viaţă.

Foarte des în piesă, personajele se întreabă cum jucăm. Nina se întreabă la sfîrşit, în actul IV, despre cum joacă... Foarte des vedem că personajele din spectacol, în teatrul în teatru, şi nu numai, (Arkadina în faţa lui Trigorin), joacă o piesă, un rol de teatru în viaţa de zi cu zi, în care încearcă să-l recîştige pe Trigorin cu mijloacele ei de actriţă. E o manipulare, un joc de teatru, dar dacă nu e jucat foarte adevărat de actriţă, atunci e un joc de teatru fals. Şi noi, spectatorii, trebuie să credem că Arkadina e absolut răvăşită de dragoste şi că-l doreşte - pentru că e perniţa ei de protecţie, pentru că posedă un om mai tînăr decît ea, pentru că Trigorin e un scriitor celebru, iar ea, o actriţă care îmbătrîneşte şi are nevoie psihologic să fie lîngă el, să-şi arate că e încă tînără. O face, aşadar, din egoism, din vanitate, pentru ea însăşi, nu pentru el. Asta nu e iubire.

Teatrul în teatru e tot timpul în piesă, Nina se întreabă: Sînt un pescăruş? Nu, sînt actriţă. De fapt, amîndouă sînt o iluzie. Evident că pescăruşul e o iluzie, e un simbol tîmpit, absurd, pe care ni-l asumăm. Ce e în realitate pescăruşul? O pasăre care atacă şi devorează. Însă cînd le-am spus prietenilor că montez în România Pescăruşul, reacţia a fost: A!... Pescăruşul... (cu voce duioasă); sună aşa de frumos, atît de romantic. Ei bine, nu, e cea mai anti-romantică piesă care s-a scris, numai că tradiţia o face sa fie altfel. În teatru, Nina nu e pescăruşul, Nina nu e actriţă, e o actriţă fără talent şi cred că va juca prost tot timpul. Vrea să fie actriţă fiindcă trăieşte iluzia că dacă eşti pe scenă ai glorie, eşti admirat şi aplaudat.


Just, un laitmotiv al repetiţiilor

E just ceva ce e just, fiindcă atunci cînd îl vezi că e just te convinge, iar cînd vezi că nu e just, nu te convinge. Deci tot ce te irită nu e just. În franceză se spune foarte des le mot juste. The right gesture... S-ar putea spune potrivit, dar potrivit e... potrivit. Limba română e cam săracă, ne trebuie un alt Eminescu.


Hamlet la Cehov: de la Ohmelia la Gertrude

Cred că într-un fel e amuzamentul lui Cehov... Sigur că nu se compară cu Shakespeare şi într-un fel îl citează ca şi cînd l-ar cita oameni din viaţă, exact şi în acelaşi timp, există ca şi cum nu ar fi... Treplev ca Hamlet şi nu e ca Hamlet; Hamlet e uriaş, Hamlet caută adevărul, şi la sfîrşit moare după ce l-a descoperit şi transmis altora. Adevărul pe care-l găseşte Treplev e unul foarte mic, al ratării lui. Şi asta e destul, mai mult nu poate, deci: sînt un ratat, atunci mă sinucid, n-am avut succes în viaţă, atunci mă sinucid. E, de fapt, o concluzie foarte copilărească. A unei mici vanităţi.

Hamlet devine eroic. Porneşte în piesă neştiind nimic, nu vede, nu înţelege nimic din viaţă. Tot parcursul piesei este deschiderea conştiinţei şi a înţelegerii lui. Vede Adevărul. Vede gestul just (rîde). Ultima fază: Hamlet devine foarte puternic, foarte matur şi moare ca un om matur, ca un om care a înţeles ceva; moare eroic. Un om care vede, un samurai, pe cînd Treplev, la final, e un fel de păpuşă dezarticulată. A înţeles ceva. Ce? Că n-a avut talent. Doi ani a plîns după Nina ca un copil. De aceea îi zice Nina: De ce spui că ai săruta pămîntul pe care calc? Trebuia să mă omori. Şi-l loveşte, îl loveşte cu toată forţa. Îi spune: Nu eşti bărbat, eşti copilul lu' mama. Ori fii independent şi lasă-mă, ori, dacă mă vrei, să mă vrei ca un bărbat, nu să jeluieşti ca să mă ai, ca să mă posedezi. Să fiu eu păpuşica ta... e foarte puternic gestul acolo, e aproape feminist, e aproape ibsenian.

Teatrul în teatru e foarte subtil, nu-ţi dă cu bîta în cap. Am văzut foarte mulţi Pescăruşi în care-ţi băga degetul în ochi chestia asta, freudianismul şi un fel de mesaje greoaie, după care, de fapt, ieşeai de acolo mai confuz decît veniseşi la teatru.


Veşnice schimbări, puţină improvizaţie

Schimb mereu, de la o repetiţie la alta, pentru că întotdeauna vreau să ajungem la un anume sens de spontaneitate, ceva care există în viaţă, dar nu sînt niciodată mulţumit, niciodată nu-mi reuşeşte...

Nu-i mai las pe actori să improvizeze fiindcă au improvizat mereu în timpul repetiţiilor, iar acum, la final, totul trebuie să fie extraordinar de precis, trebuie să fie exact tempo-ul de muzică din Cehov, ca şi la Beckett. Trebuie să fie o ţesătură muzicală pentru că Cehov are o scriitură muzicală, are foarte multă naturaleţe fiind, în acelaşi timp, foarte muzicală.


Jocul de umbre

Evident că teatrul de umbre e cea mai imediată apropiere cînd e vorba despre ceea ce se petrece în afara pereţilor semi-transparenţi ai scenei. Mi-au plăcut mult pereţii lui Andu Dumitrescu şi am zis să-i folosesc cumva.

Am renunţat însă la reluarea excesivă a acestui artificiu în actul III pentru că în jocul de umbre nu mă regăseam şi mi se părea că mă repetam în acelaşi loc de două ori (după scena dintre Arkadina şi Treplev, din nou în cea dintre ea şi Trigorin), pentru că am tăiat mult din text şi, apoi, lumina nu e la fel de puternică.

*

După ultimele versiuni de schimbări, e din ce în ce mai evident că, de multe ori, spaţiul real să fie cel al umbrelor. În actul IV, Trigorin iese să privească lacul, iar realitatea lui e în afara scenei. Însă în actul II, cînd Polina rupe florile primite de Dorn de la Nina, iar plînsul ei se aude de dincolo de pereţi, ceea ce i se oferă spectatorului e, în fapt, o revelare a lumii ei interioare.

E un joc foarte înşelător, pentru că realitatea e cînd înăuntru între pereţi, pe scenă, cînd în afara pereţilor, dincolo de scenă.

*
Ca să înţelegi asta, trebuie să fii sensibil sau inteligent, depinde de spectator.

*

În actul II, e un acord perfect între fundalul portocaliu, lumina foarte caldă şi costumul Arkadinei. În actul I e mai puţin percutantă, dar devine extrem de puternică în ultima parte ideea că fundalurile sînt reflectări a stării ei de spirit. Arkadina e firul conductor pentru energiile psihice ale tuturor celorlalţi.

*

N-am gîndit aceste structuri de relaţie, dar le-am găsit intuitiv.


Mon spectateur, mon frère

De aceea am creat scena astfel ca să fim cu toţii în acelaşi spaţiu, ca să nu existe delimitarea dintre scenă şi spectatori, acel perete - marcă a faptului că ei sînt în alt spaţiu; ce li se întîmplă lor e în noi, iar noi sîntem la fel de juşti sau confuzi cum sînt ei... e un fel de comunicare în grup.

Acesta e un teatru în care spectatorii sînt martori vii. Ei sînt cei care privesc prin gaura cheii.


Fosilele, Arkadina şi Treplev: conflictul între generaţii

Arkadina resimte o repulsie fizică la auzul amintirilor lui Şamraev despre actorii de demult: Îmi vorbeşti despre fosile, îi spune. E aceeaşi reacţie de respingere pe care Treplev o are faţă de ea.

Aşa e. E extraordinar cum arată exact un conflict vechi de cînd lumea. Cei foarte tineri refuză instituţia, vor să facă altfel.

Acum singurul lucru care contează este să faci ceva care să fie adevărat. Cînd am lucrat Pescăruşul în Japonia, făceam un teatru foarte simbolic, lacul chiar exista, aveam apă pe scenă, toată scena era acoperită de insuliţe, era o stare vrăjită a naturii, în care textul avea ceva magic. De fapt, e o prostie. Acum trebuie să fie o comedie. Pentru că vorbeşte despre un teatru sec, al imaginaţiei bolnave... Unde-i adevărul în teatru?
În viaţă...


P.S. Pescăruşul lui Andrei Şerban e un spectacol despre ravagiile iluziei. Suprema iluzie a eroilor lui Cehov e, la Şerban, credinţa că teatrul poate ţine locul vieţii. Iar acolo sus, unde probabil există un Dumnezeu al teatrului, au pornit fulgerele: pe 27 iulie, la 10 dimineaţa, pe cînd era înregistrat acest aproape interviu, a venit la Sibiu vestea năucitoare a morţii lui Virgil Flonda, director artistic şi înger păzitor al teatrului. Cîteva zile mai tîrziu, pe 31 iulie, cu cinci minute înainte să înceapă cea de-a patra repetiţie deschisă, actorii sibieni au aflat despre o altă pierdere - decesul actorului Adrian Răţoi. Să mai crezi sau nu în zeii teatrului? A trecut un înger, spune Dorn...

---

Teatrul Naţional "Radu Stanca", Sibiu
Irina Nikolaevna Arkadina - Maia Morgenstern / Mariana Presecan
Nina Mihailovna Zarecinaia - Andreea Bibiri / Cristina Flutur
Boris Alexeevici Trigorin - Mircea Rusu / Adrian Matioc
Konstantin Gavrilovici Treplev - Tudor Aaron Istodor / Adrian Neacşu
Evgheni Sergheevici Dorn - Cornel Răileanu / Doru Presecan
Polina Andreevina - Cristina Stoleriu / Florentina Ţilea
Ilia Afanasievici Şamraev - Ovidiu Moţ / Dan Glasu
Maşa - Diana Fufezan/ Raluca Iani / Ofelia Popii
Piotr Nikolaevici Sorin - Marian Râlea / Gelu Potzolli
Semion Semionovici Medvedenko - Şerban Pavlu / Vasile Raţă / Pali Vecsei
Decorul: Andu Dumitrescu
Costumele: Maria Miu
Fundaluri pictate de Marielle Bancou
Consultant artistic: Daniela Dima
Regia: Andrei Şerban.