| Dragă mamă, Eu vreau teatru nou. Tot ce văd e artificial şi anost. Şi dacă aceste forme noi nu sînt, mai bine să nu mai fie nimic. După părerea mea, teatrul contemporan e numai rutină şi prejudecată... Cu drag, Treplev |
Pescăruşul regizat de Andrei Şerban la Teatrul Naţional "Radu Stanca" din Sibiu - spectacol jucat la Bucureşti în cadrul Festivalului Internaţional de Teatru B-FIT - decapitează anostul cehovian prin puncţii comice. De fapt, care anost? Cu siguranţă cel indus de o receptare superficială. Pentru că la Cehov se rîde pe rupte fără cea mai mică teamă de penibil. Şerban face digerabilă o lume care a fost, din păcate, concepută în multe spectacole în aşa fel încît să cadă greu la stomac. Îl reumanizează pe Cehov-ul care e furibund dramatic pentru că e visceral comic. Deponderabilizează zăpuşeala psihologică. Tragicul vine din ridicolul unor situaţii care se salvează tocmai prin subteranele lor de detaşare.
În acest filon de distanţare de suferinţă, neputinţă, stagnare şi ratare stă forţa spectacolului gîndit de Şerban în cheie inteligent comică şi parodică. Îmblînzirea lui Cehov e realizată printr-o lectură regizorală atentă a intenţiei dramaturgice. Mai simplu spus, luarea la mişto a celor mai grave momente se face pe bune şi menţine în prime time deriva. Jocul cu faţa la subminarea adevărurilor profunde e asumat total. Pentru cine nu ştie, sub Pescăruşul, Cehov a scris "comedie în patru acte". Aşa cum observă Peter Stein într-o carte - Mon Tchekhov (Actes Sud-Papiers, 2002) - care e documentul viu al montărilor sale, "Cehov a înţeles ce înseamnă tragedie în sensul modern al termenului. A adus plictiseala pe scenă, ceea ce e foarte periculos. Ca să scapi de ea trebuie să inventezi lucruri, să faci lucruri. Lumea lui Cehov este extrem de activă în ciuda lacrimilor. Trebuie să foloseşti mijloacele contradicţiilor teatrale ca să realizezi dimensiunea dublă". Şerban nu numai că foloseşte acest contrast de unitate dramatică - de care vorbeşte el însuşi în O biografie (Polirom, 2006) -, dar recuperează şi accentuează la maxim toate datele de pe hard-ul comic al piesei, toate neroziile hilare care dau exact dimensiunea alienării din text.
Cehov are superorgan pentru demistificare
Vulnerabilitatea oamenilor care rîd între reprize de plictiseală devine cu atît mai vizibilă cu cît penibilul soluţiilor la care recurg e mai abil insinuat. Faptul că o piesă despre teatru şi tot spectacolul deziluzionării sînt subscrise autorităţii comicului repune în discuţie permanenta jonglare cu semnificaţii total la antipod şi în acelaşi timp unitare. Polii iluziei - Treplev şi Nina - sînt daţi prin maşina de tocat a realităţii grunjoase. Scriitorul care se bate pentru inovaţie ajunge, în final, să spună că tot ce concepe e insuportabil de banal. Viitoarea actriţă, ameţită de cosmetica celebrităţii pentru care la început ar fi dat orice, îşi dă seama că cel mai important e să poţi merge mai departe, nu să fii un VIP. Indiferent cîţi pumni iei în faţă, forţa de a continua să-ţi vezi de drum e tot ce contează. Asta dacă mai poţi să-ţi vezi de drum.
Febrilii oratori se cuminţesc şi sînt puşi la punct de tot ce-şi doreau mai mult şi mai mult. Iluzia e aşezată în matca deriziunii. Nina (Andreea Bibiri creează o Nina bicefală, cu un cap în inocenţa stupidă şi cu celălalt în demenţa înfrîngerii bătăioase din final) o ia razna. Treplev (Tudor Istodor are o fragilitate revoltată care intră extrem de bine în relaţie cu patetismul şi histrionismul Maiei Morgenstern, excelent aleasă de Şerban pentru acest rol) se sinucide. Nimic nu e atît de indestructibil încît să nu poată fi călcat în picioare exact în clipa în care a fost aşezat pe scenă. Stimulul ridiculizării nu dă greş. Şi aici Cehov, după cum spune şi Nabokov în Cursuri de literatură rusă (Editura Thalia, Bucureşti, 2006), are superorgan pentru demistificare: "Parodie încîntătoare a propriei metode de a trece de la poezie la proză. «Decorul a fost atît de frumos», spune Trigorin şi adaugă, după o pauză, «Trebuie să fie mult peşte în lac»".
Deriziunea relaţiilor care nu sînt altceva decît o sumă de clişee funcţionează la toate nivelurile. Furia Arkadinei, felul în care se umileşte ca să-l ţină pe Trigorin lîngă ea şi brusca stăpînire a situaţiei nu sînt decît o mostră a manipulării lucrurilor din interior. Retorica răsturnărilor e prezentă în fiecare scenă tare.
Andrei Şerban suprapune planurile însingurării într-un montaj căruia îi corespunde perfect aşezarea pînzelor din fundal. În timp ce în mijlocul scenei se joacă loto, în spate, trupul lui Sorin zace nemişcat pe masă, iar în faţă, Medvedenko se mişcă în gol ca un robot care nu-şi mai găseşte locul în casa ratărilor succesive. Şi toate astea pe fondul vizual al îngemănării culorilor complementare.
Teatralitatea cercului cotidian în care banalitatea supremă e exprimată dramaturgic prin acumularea amănuntelor aparent lipsite de orice sens, prin retrogradarea acţiunii-locomotivă, e foarte atent exploatată în spectacolul lui Şerban. Calitatea nesemnificativului, felul în care toate personajele, mai explicit sau mai puţin pe faţă, sînt ridicate la fileul locurilor comune, pentru ca să li se dea imediat şansa însingurării meditative, ţine de abilitatea regizorului de a agăţa cîrligele cehoviene şi de a le da o miză scenică.
Pescăruşul, de A.P. Cehov.
Traducerea şi adaptarea Maria Dinescu & Andrei Şerban.
Cu: Maia Morgenstern / Mariana Presecan, Tudor Aaron Istodor / Adrian Neacşu, Marian Râlea / Gelu Potzolli, Andreea Bibiri / Cristina Flutur, Dan Glasu, Cristina Stoleriu / Florentina Ţilea, Diana Fufezan / Raluca Iani / Ofelia Popii, Adrian Matioc, Cornel Răileanu / Doru Presecan, Viorel Raţă / Pali Vecsei / Şerban Pavlu.
Regia: Andrei Şerban.
Decorul: Andu Dumitrescu.
Costumele: Maria Miu.
Fundaluri pictate: Marielle Bancou.
Citiţi textul piesei Pescăruşul în traducerea Mariei Dinescu şi a lui Andrei Şerban, însoţită de un Jurnal de repetiţii semnat de Cristina Bazavan, un volum publicat de Editura LiterNet.