Punte protectoare cu vedere la orizont - Pescăruşul

Zadarnic te agăţi de libertate, ea fuge de tine. Zadarnic vrei să ieşi din carnavalul ipocrit al vieţii pentru o clipă de sinceritate, căci trăieşti printre oameni - chiar de nu-ţi place alături de ei, nu poţi fără ei...

Andrei Şerban a pus în scenă Pescăruşul de două ori înainte de Sibiu. Prima oară la Teatrul Shiki din Tokyo, a doua, în cadrul New York Shakespeare Festival, în anul 1980. Cea de-a treia montare a piesei - comedie în patru acte - a pornit de la o traducere nouă, realizată de Şerban împreună cu Maria Dinescu. Spectacolul a deschis secţiunea de Teatru a programului Sibiu - Capitală Culturală Europeană 2007 şi este jucat în dublă distribuţie - una bucureşteană şi alta sibiană existând şi reprezentaţii în care actorii din Sibiu au jucat alături de cei bucureşteni.

"Cehov e un cineast perfect. În loc să decupeze imaginile - treceri de la un decor la altul - decupează emoţiile, nelăsându-le să devină prea atrăgătoare. În momentul când spectacolul riscă să fie cucerit de un personaj - intervine tăietura, montează o situaţie neaşteptată; totul e în mişcare continuă", afirmă Peter Brook. Actorii, îndrumaţi de Andrei Şerban, redau această mişcare continuă pe scena Teatrului Radu Stanca din Sibiu. Spectacolul e jucat cu publicul pe scenă. Scenografia, realizată de Andu Dumitrescu, creează un spaţiu scenic dispus pe lungime, conturat de pereţi transparenţi în spatele cărora se ghicesc umbrele actorilor. Comunicarea acestora cu spectatorii devine, prin intermediul scenografiei, cu cîţiva paşi mai profundă.

Teatralitatea excesivă se simte în unele scene ale spectacolului, însă ea devine necesară. Fiind vorba de o piesă în piesă, cu alte cuvinte, de un Pescăruş în care Nina joacă piesa lui Treplev, şi mai mult, de imaginea actriţei devenite celebre - Arkadina, care alunecă în timp, spre stereotipuri actoriceşti, încercând pe alocuri să mascheze acest lucru, fiind vorba de toate aceste amănunte, teatralitatea e lesne de înţeles. Comicul răzbate subtil în scenele spectacolului, iar aici se simte comunicarea apropiată dintre regizor şi actori. Aceştia din urmă reuşesc să stârnească râsul prin diverse replici şi momente, fără să uite a ne dezvălui substratul tragic al clipelor umoristice - care ascund, de fapt, complexe de tot felul şi adevăruri triste, uneori de neacceptat.

Pescăruşul sau povestea despre - se petrec atâtea şi totuşi, nu se petrece nimic - oglindind (presupunem), o realitate similară, atât în perioada scrierii piesei cât şi în al nostru cotidian e, în fond, crudă în esenţa ei. Superficialitatea scenelor ajunge până la a reliefa inutilitatea vieţii. O actriţă talentată, Arkadina, "loveşte" în ceilalţi cu mândria sa, uitând parcă voit de bucuriile mărunte dar sincere pe care le oferă viaţa, un scriitor pătruns de propria-i celebritate - Trigorin, insensibil la lucruri şi oameni dar laş în a da piept cu adevăruri dure - "Nu suportă cuvinte mari... o ia la fugă..." şi celelalte personaje, aflate în goana după insipide idealuri, insensibile sau frustrate, totul pe fundalul comico-tragic al situaţiilor - ne pun pe gânduri. Iar Sorin, oglinda acestora din urmă, cel ce a obosit din pricina apăsătorilor ani realizează, cuprins de teamă, falsitatea în care a trăit atâta vreme şi ajunge, tot din teamă, să se comporte ridicol. Totul pluteşte în jurul lui Konstantin, singurul care are curajul să caute cu sinceritate o doză de umanitate. Frustrat, neînţelegând de ce cu toţii aleg artificialitatea, dezamăgit de superficialitatea şi egoismul Ninei - pe care o iubeşte - şi întristat de individualismul lacom şi rece al mamei sale, ajunge să se sinucidă. În Pescăruşul, personajele îşi neagă nefericirea.

Regizorul nu împinge actorii spre stereotipie, cum, poate, ar fi fost uşor să se întâmple. "Stanislavski a avut o mare influenţă în ceea ce priveşte stilul de joc al lui Şerban. Însă Andrei Şerban nu încarcă actorii cu multe acţiuni suplimentare ca Stanislavski. El simte, ca şi Meyerhold, că cea mai bun metodă de a aborda Cehov e de a fi sensibil la schimburile ritmului şi a muzicalităţii limbii şi încercă să pătrundă în inima personajelor recurgând la improvizaţii", ne comunică Ed Menta în cartea sa Lumea magică din spatele cortinei - ce ilustrează activitatea regizorului în teatrul american. Astfel, în Pescăruşul, actorii caută clipă de clipă, spectacol de spectacol, esenţa personajului în ei înşişi. Deşi au "datoria" de a reda tipuri umane, ei reuşesc să pătrundă atât în modelul caracterial "propus" de Cehov - simţit de regizor şi indus actorilor - şi să descopere, în personalitatea lor proprie, laturi ale personajului interpretat. Din nou, aici observăm maniera apropiată de lucru actori-regizor. De altfel, Andrei Şerban a fost prezent în repetate rânduri la spectacol - studiind, dintr-un colţ al scenei, modul de interpretare al actorilor şi aruncându-şi câte o privire spre public, în scopul de a-i surprinde reacţia. Iar acesta din urma era, de fiecare dată, pătruns de jocul actorilor.

"Mă-ntind un pic şi-apoi... mă duc" - spune Sorin, replică ce ascunde o uşoară ironie la adresa vieţii - dând piept - în punctul ei culminant, cu moartea, replică ce, de această dată, ne poate caracteriza pe noi, spectatorii. Chiar din poziţia de participanţi pasivi la acţiune, ne întindem uşor şi voit drept pe cursul jocului şi ne îndreptăm gândul spre sensuri multiple, odată cu rostirea replicilor. Şerban a fost lăudat în repetate rânduri pentru că accentuează calităţile melodramatice ale piesei.

Mai presus de redarea autentică a acţiunii, în Pescăruşul reies şi plutesc deasupra acţiunii părtaşii aceluiaşi destin - oamenii. Actorii folosesc arta ca instrument cu care-şi mânuiesc şi descoperă propria personalitate, lăsându-se, concomitent, conduşi de ea. Păşind spre nou în voia minţii şi mai cu seamă, a imaginaţiei, ei reuşesc să redea ceea ce-şi propun. În tumultul scenei, se simt liberi. Arkadina surprinde prin autenticitate şi eleganţă, Nina e vie, consumă şi insuflă vitalitate, Trigorin încântă publicul prin atitudine, Petruşa cucereşte spectatorii prin umorul pe care-l stârneşte, iar Konstantin dă o notă de naturaleţe spectacolului. Şi cum "singurul lucru bun al venirii este plecarea" - replică deloc lipsită de ironie, rostită de Sorin, actorii-personaje aleargă în fiecare clipă după un sens în viaţă, plecând mereu mereu pe drumuri deja umblate, cu speranţa că vor găsi undeva drumul lor. În acest fel, spectatorii sunt îndemnaţi subtil să reflecteze fiecare, în parte, la propriul lui curs al vieţii.

Reacţia publicului e întotdeauna elementară în teatru, asta pentru că un spectacol supravieţuieşte doar prin intermediul şi în inimile spectatorilor. Pescăruşul ne îndeamnă să păşim pe puntea descoperirii voinţei noastre proprii, a libertăţii noastre, avertizându-ne asupra importanţei sincerităţii şi a relaţiilor umane ce devin tot mai artificiale. Restul - depinde de valorile fiecăruia.

---

Citiţi textul piesei Pescăruşul în traducerea Mariei Dinescu şi a lui Andrei Şerban, însoţită de un Jurnal de repetiţii semnat de Cristina Bazavan, un volum publicat de Editura LiterNet.