O piesă dintr-o piesă în altă piesă... - Pescăruşul

La Sibiu, capitala culturală europeană, cultura are parte de majuscule. Premiera la Teatrul Naţional "Radu Stanca" a piesei Pescăruşul de Cehov, în regia lui Andrei Şerban, este o dovadă a ambiţiilor şi a putinţei de a fi la înălţimea lor.

În competiţie cu un scriitor de succes - iubitul mamei lui, actriţa Arkadina - Kostea scrie o piesă: el nu vrea doar să demaşte impostura intelectuală a amantului, ci să deschidă un drum nou în literatură. Noua concepţie va fi interpretată scenic de iubita lui, Nina, o tînără care vrea să fie actriţă. Spectatorii rîd, spectacolul se suspendă.

La moşie e zăduf: discuţiile despre artă maschează cu greu tensiunea erotică, impulsurile mereu exacerbate de absenţa reciprocităţii, accesele de furie fără obiect, oboseala resimţită de fiecare cînd trebuie să suporte prezenţa celuilalt.

În spaţiul scenic delimitat de scenograful Andu Dumitrescu încape toată lumea vizibilă a piesei - grădina şi lacul, conacul - dar şi cea invizibilă: pontonul unde pescuieşte scriitorul realizat şi cerul pe care zboară pescăruşii. Pe panourile laterale, penele de pescăruş sugerează că tot ceea se întîmplă s-a mai întîmplat, că spectacolul se va relua ori de cîte ori va fi nevoie; personajele sînt mereu la limita dintre viaţă şi teatru.

Din primele replici, înainte de începutul "oficial" al spectacolului, Maşa variază intonaţiile prin care vrea să ne convingă că e nefericită; sîntem astfel avertizaţi că vom asista la o versiune teatrală a nefericirii: personajele joacă teatru în interiorul piesei scrise de Cehov şi acest efort este descompus şi recompus de regizorul Andrei Şerban în interiorul spectacolului montat după Cehov la teatrul din Sibiu. Această dublă telescopare îi permite întruparea temei enunţate: Cehov este un autor postromantic, un medic fără iluzii, îi examinează pe bolnavi cu distanţa profesionistului, nu lipsit de compasiune. Formele noi ale teatrului sînt dependente de cele vechi, chiar atunci cînd le neagă.


Mama şi fiul

Pentru a preciza această viziune a fost nevoie de o nouă traducere şi de o adaptare (Maria Dinescu şi Andrei Şerban - publicată în volum electronic de Editura LiterNet) care să elibereze, din magma unor cuvinte considerate în plus, accentele dorite de autorul spectacolului.

Personajele trăiesc ca în teatru şi, uneori, de dragul teatrului, uită să mai trăiască. Se caţără pe mobile de cîte ori au impresia că spun ceva important, se adresează tot atît de des publicului cît şi partenerilor de dialog. Poate că uneori diagnosticul maladiei e formulat prea dur, însănătoşirea fiind imposibilă: fotoliul rulant prezent pe scenă în ultima parte a spectacolului sugerează un sfîrşit lipsit de orice măreţie, în pofida eforturilor de a înnobila prezentul. Marian Rîlea (Sorin) exprimă poate cel mai fidel felul de a fi înduioşător şi ridicol cerut de un Cehov distant şi compătimitor: personajul ţine minte tot ce a vrut şi n-a putut să fie, nu se iubeşte pe el, pentru că n-are de ce, dar e singurul care îi iubeşte şi îi înţelege pe ceilalţi, în felul său caraghios şi înduioşător. Maia Morgenstern (Arkadina) joacă briliant fumurile de mare actriţă şi, în profunzime, spaimele vedetei frumoase pîndite de vîrstă, sentimentele fragile ale femeii care dintre toate rolurile jucate bine, îl ratează tocmai pe cel de mamă. Tudor Aaron Istodor, fiul ei, în viaţă şi pe scenă (Treplev), îşi trăieşte enervat zbuciumul: nu ştie dacă e iubit, nu ştie dacă are talent, nu ştie ce semnificaţie are existenţa lui. Actorul transformă întrebările abstracte în trăiri concrete, dintre toţi el circulă cel mai mult între spectacolul din piesa lui Cehov şi cel al lui Andrei Şerban. Aşa cum e formulată în spectacol, sinuciderea lui rămîne o ipoteză: un personaj spune la ureche altuia că zgomotul auzit nu e al unui dop sărit, ci al glonţului tras de Kostea. Ca şi Arkadina, spectatorul ingenuu nu aude şi purcede liniştit la aplauze.


Bărbaţi plictisiţi, femei întărîtate

Din textul lui Cehov nu vom şti niciodată precis dacă Nina Zarecinaia are sau n-are chemare pentru scenă, dacă a eşuat pentru că nu merita succesul sau pentru că nu a întîlnit cînd trebuia pe cine trebuia. Din spectacol reiese clar că Nina e o veleitară. Momentul cînd Andreea Bibiri povesteşte cum e să stai pe scenă, să nu ştii ce să faci cu mîinile şi să nu fii stăpîn pe vocea ta este unul dintre cele mai emoţionante din spectacol. E foarte dificil să joci cu talent absenţa talentului. Din ce în ce mai sigură pe mijloacele ei, Andreea Bibiri se adaptează în contextul diverselor spectacole fără să-şi piardă strălucirea. Cornel Răileanu (Dorn) se înscrie cu precizie în dinamica spectacolului, bărbatul preocupat doar de el, plictisit de asaltul femelelor din jur, înlocuind sentimentele cu o gesticulaţie erotică excesivă. Adrian Matioc (Trigorin) îşi poartă prin scenă caietul de însemnări, inconştient de aşteptările şi dramele declanşate de el. Patinînd pe propriile dorinţe, manipulat ca un geamantan cu o încuietoare nesigură, actorul joacă bine aparenţa personajului, mai puţin misterul care îl face atît de dorit. Florentina Ţilea (Polina), Raluca Iani (Maşa) şi Pali Vecsei (Medvedenko) menţin energia spectacolului caracterizînd cu precizie şi cu haz - cînd e nevoie - personajele.

Stăruitoarele întrebări "Cine sînt eu? De ce sînt aici?" capătă, la sfîrşitul reprezentaţiei, un răspuns limpede: "Eu sînt regizorul Andrei Şerban. Sînt aici ca să montez spectacolul Pescăruşul. La premieră am avut succes".

---

Citiţi textul piesei Pescăruşul în traducerea Mariei Dinescu şi a lui Andrei Şerban, însoţită de un Jurnal de repetiţii semnat de Cristina Bazavan, un volum publicat de Editura LiterNet.