Despre teatru ca iluzie a vieţii - Pescăruşul

Proiectul de anul trecut al lui Andrei Şerban pentru România a cuprins două montări: prima, Purificare de Sarah Kane, a văzut luminile rampei la Cluj Napoca, la Teatrul Naţional "Lucian Blaga"; cea de-a doua, Pescăruşul de A.P. Cehov, a inaugurat secţiunea Teatru a programului Sibiu Capitală Culturală Europeană 2007, premiera avînd loc la începutul lui ianuarie.

Spectacolul de la Teatrul Naţional "Radu Stanca" din Sibiu a pornit de la o traducere nouă, realizată de Şerban împreună cu Maria Dinescu (şi publicată în volum electronic de Editura LiterNet). A fost o operaţiune de aducere la zi a textului cehovian, conservîndu-i spiritul, ca orice tălmăcire autentică, dar făcînd-o cu o economie semnificativă de cuvinte. Noua versiune îi este fidelă lui Cehov, dar e mai comprimată decît cele realizate la noi cu decenii în urmă. E o variantă mai vie, mai ritmată, mai apropiată de pulsul vremurilor noastre. Textul, tradus special pentru prezenta montare, a fost gîndit din start pentru viziunea de spectacol a regizorului, care-i face piesei cehoviene un up-grade: "dramaturgilor" (în sensul german al termenului) nu le-a fost teamă de neologisme, dar nici nu s-au lăsat pradă preţiozităţilor şi barbarismelor; replicile din Hamlet sînt păstrate în original, Sorin vorbeşte despre "spaţiul gol", trimitere clară la teoriile lui Peter Brook, romancierul devine beletrist etc.

Spectacolul lui Şerban pune accentul pe cîteva teme eterne sugerate de autorul rus: confruntarea dintre vechi şi nou, dintre teatrul vechi şi teatrul nou, dintre generaţiile artistice; vorbeşte despre teatru ca iluzie a vieţii, ca vis trăit cu ochii deschişi, ca refugiu din calea vieţii; pune în discuţie frămîntările cauzate de căutarea identităţii şi durerea de a nu afla cine eşti cu adevărat; ne vorbeşte despre lipsa de comunicare şi despre lipsa de înţelegere, despre puterea incredibilă a dragostei, care te poate înălţa ori te poate ucide. Mizanscena pe care o propune regizorul este o căutare. A treia montare a acestui text în decursul carierei lui Şerban, Pescăruşul de la Sibiu e o nouă tentativă artistică de a ajunge la esenţa piesei. Postura pe care şi-o asumă regizorul e aceea a unei călăuze care, nemulţumită de drumurile bătătorite, decide să caute şi alte poteci. Regizor-călăuză, Şerban şi i-a făcut parteneri în această operaţiune de cercetare pe actorii din trupa de la "Radu Stanca", actori bucureşteni şi un clujean. Investigarea estetică se face într-un spaţiu de joc amenajat astfel încît performeri şi spectatori sînt cuprinşi într-un perimetru comun; căutarea se prelungeşte în mintea şi inima fiecărui privitor, care trebuie să mediteze la ceea ce i se înfăţişează.

În Pescăruşul de la Sibiu, scenografia lui Andu Dumitrescu a conceput arealul scenic pe lungime, delimitându-l prin pereţi semi-transparenţi, dintr-un material alb, prin care lumina trece şi lasă loc umbrelor.

Jocul cu spaţiul (interior-exterior), cu lumina şi întunericul (umbrele, semiobscuritatea, fumul, lumina generală) amplifică misterul teatrului ca iluzie a vieţii. Teatru-viaţă, viaţă şi viaţă-teatru e o triadă generoasă, pe care artişti şi public o explorează în tandem vreme de aproape trei ceasuri de reprezentaţie. Al patrulea perete, celebrul perete invizibil care separă, după canonul clasic, actorii de audienţă, nu mai există, toată lumea, creatori şi receptori, e acum împreună. În/din acest spaţiu se poate intra/ieşi prin patru deschizături de tip canaturi de uşă. Pe unul dintre pereţi, cel din stînga, pene de pescăruş răsfirate par purtate în timp real de o adiere ce le-a imobilizat într-o dezordine căutată. La un moment dat, o "ploaie" de pene creează un efect vizual de mare impact.

Cîteva fundaluri pictate (Marielle Bancou), unele în albastru, pentru a sugera lacul, altele în roşu/violet pentru a indica un moment al zilei ori pentru a sugera starea sufletească a eroilor, şi un covor de scenă de nuanţa lemnului-natur configurează ambientul scenografic. O masă, cîteva scaune, şezlonguri se adaugă unei scenografii minimaliste, care lasă loc sugestiei, punînd la lucru imaginaţia celor care asistă la reprezentaţie.

Declarat, mizanscena lui Andrei Şerban a vrut să adeverească subtitlul pe care Cehov însuşi l-a ataşat piesei sale: "comedie în patru acte". Montarea a revelat comicul din situaţiile tragi-comice în care se află adesea Arkadina, Nina, Treplev, Trigorin, Sorin şi ceilalţi, personaje abstrase temporal, devenite tipologii. E, fireşte, un comic amar, sursa unui zîmbet doar cu jumătate de gură, un comic care face ca dramatismul să fie, prin contrabalans, încă şi mai intens, mai devastator. Prima reprezentaţie pentru public a fost un joc de distribuţii. Şerban a lucrat cu două distribuţii, una mixtă, bucureşteano-sibiană, cea de-a doua, genuin sibiană. Reprezentaţia la care am asistat eu a fost un experiment ingenios, irepetabil, întrucît le combina pe ambele. A fost admirabil efortul interpreţilor care, deşi personalităţi creatoare diferite, au reuşit să menţină omogenitatea spectacolului. Nu s-a simţit nici o variaţie de tensiune între Maia Morgenstern şi Mariana Presecan, cele două Arkadine, ori între Aaron Tudor Istodor şi Adrian Neacău, Treplev-ii, între Andreea Bibiri şi Cristina Flutur, Ninele lui Andrei Şerban. A fost un singur Trigorin (Adrian Matioc), mai tînăr biologic decît ne-am aşteptat, dar bine pliat pe partitură şi viziune regizorală. Marian Rîlea a strălucit în Sorin al său, construindu-l printr-un amestec de înţelepciune şi cinism, un personaj pentru care existenţa e crudă şi trebuie acceptată ca atare.

Deşi Nina e cea care zice "Sînt un pescăruş", în fond, în fiecare personaj poate fi identificat un pescăruş interior: fiecare doreşte să se înalţe, să ia viaţa în piept cu toate puterile şi cu orice risc. Pentru unii, riscul e fatal, chiar dacă numai pentru Treplev el înseamnă moarte. Dar există mai multe feluri de moarte: cea biologică e numai una dintre ele. Cea sufletească e răvăşitoare şi ea atinge cele mai multe personaje. Aceasta e linia centrală a montării lui Şerban, care-şi anexează toate celelalte teme. Dar cred şi că această a treia incursiune şerbanescă în universul de sensuri estetice al Pescăruşului cehovian duce lucrurile şi mai departe, inducîndu-ne o altă idee: e foarte posibil ca, prin extensie, fiecare dintre noi să fie Pescăruşul!? E una dintre Întrebările şi iluziile majore ale vieţii.

---

Citiţi textul piesei Pescăruşul în traducerea Mariei Dinescu şi a lui Andrei Şerban, însoţită de un Jurnal de repetiţii semnat de Cristina Bazavan, un volum publicat de Editura LiterNet.