Legenda spune că trupul lui mort a fost pângărit, batjocorit, expus public - probă a sfârșitului (irevocabil, definitiv) al unei epoci istorice. Înmormântat fără ceremonial (probabil, în biserica Greyfriars - pentru că nu i-a fost găsit niciodată, de fapt, locul adevărat de veci), deshumat, umilit până și după moarte (dezvelit de haine, tăvălit prin noroi, așezat pe cal, expus public în Leicester; osemintele au fost aruncate în râul Soar, iar coșciugul, din piatră, a fost folosit ca jgheab cu apă, destinat porcilor).
O umbră, o fantomă, o ratare a istoriei? Sau un rege adevărat, puternic, dornic să preia puterea pentru a limpezi cronicile, poveștile și intrigile mult prea tulburi ale regatului? O stârpitură de bărbat, urât, olog și diform? Sau un bărbat impunător, puternic, echilibrat? Un tiran, răul absolut, un demon, un monstru al naturii, identificându-se cu haosul? Sau un geniu al puterii politice, un cap luminat al previziunilor și alianțelor militare? Un nebun? Sau un om, ca mine, ca fiecare?
Spiritele lui Edward Prinț de Wales, Henry al VI-lea, Clarence, Rivers, Grey, Vaughan, Hastings, celor doi prinți copii (Edward al V-lea și Richard Duce de York), Lady Ann, Buckingham îl vizitează pe Richard, pe câmpia de la Bosworth, în noaptea dinaintea marii bătălii. Și, pentru că noaptea somnul criminalilor este nefiresc, Richard este neliniștit, visează, delirează, înconjurat de spectrele celor unsprezece pe care, sub o formă sau alta, i-a ucis (ori, i-a pus pe alții să o facă, pentru el, pentru mofturile lui de a deveni, rapid și cu orice preț, un monarh absolut). Nu-l salvează nici trezirea din vis, nici calul, pe care îl consideră, aflat la ananghie, mai valoros decât întregul regat, nici protectorul Angliei, Sfântul Gheorghe...
Traducerea contemporană a textului tragediei Richard al III-lea, realizată de Horia Gârbea, după care Petru Hadârcă (regizorul spectacolului) a realizat adaptarea scenică pentru spectacolul Teatrului Național Mihai Eminescu din Chișinău - care a avut premiera în ianuarie 2026, menține versificația perfectă din opera lui Shakespeare, frumusețea replicilor ce se succed cu rapiditate, dar și cu mult tâlc, oferind spectacolului un suport temeinic, puternic, adecvat, pentru ca povestea să pară / să devină / să fie autentică, pentru ca personajele să fie just construite, pentru ca povestea să poată fi spusă într-o manieră teatrală perfect credibilă.
Sunt memorabile, astfel, dialogurile (mai degrabă de idei, de cuvinte ascuțite și bine alese, de gânduri transpuse în vorbe puternice, fățarnice, mincinoase) dintre Richard al III-lea și fiecare din personajele cu care se întâlnește, confruntă, sfădește. Lady Ann (tânăra văduvă a Prințului Edward - Corina Rotaru, o actriță tânără excepțională, pe care o știu bine, atât din < a href="https://agenda.liternet.ro/cronici/domnisoaraiuliatacu.html">Domnișoara Iulia, dar și din numeroasele roluri pe care le-a jucat în Patimile după Iov, respectiv Dosarele Siberiei)) și Regina Elizabeth (soția Regelui Edward al IV-lea, mama celor doi prinți uciși din ordinul lui Richard - Cătălina Varaniță - impresionantă în scena confruntării ideatice cu monstrul care a ordonat uciderea fiilor ei), opun discursului pervers, mincinos, al libidinosului pretendent la tronul Angliei - care distruge tot ce este sfânt în regat, în familiile rudelor sale, în viața acestora, în replici de o frumusețe aparte, de o putere excepțională, impresionante, limpezimea gândirii lor, iubirea față de cei pe care i-au pierdut, ura față de acest personaj odios. Pentru că, în ciuda adevărurilor bine probate istoric, Shakespeare preferă să facă (din motive ideologice, teatrale și sociale) din Richard al III-lea, un personaj odios, josnic, profitor, mizerabil.
Anatol Durbală, actorul ales de regizor pentru a-l întrupa, în acest spectacol, pe Richard al III-lea, reflectă perfecta înțelegere de către Petru Hadârcă, a complexității acestui personaj malefic și duios, plin de ură și dornic să găsească iubirea care l-a ocolit întreaga viață, malefic și tandru, codoș, respectiv prieten.
Excepționale sunt soluțiile pe care cei doi - actorul și regizorul, le-au construit, în fiecare moment din spectacol în care Richard apare pe scenă. Iar prezența lui, prin vitalitatea pe care i-o imprimă actorul, este puternică, omniprezentă, esențială pentru spectacol, chiar și atunci când acesta lipsește de pe scenă - dar, se află undeva, în culise, lângă cortină, în spatele unui element de decor - de unde supraveghează totul, planifică și aranjează crimele în serie pe care se bazează ascensiunea lui pe tronul Angliei.
Glumele cu subînțeles pe care le face, promisiunile neonorate, minciunile sfruntate construite premeditat sau create ad-hoc, gândurile lui meschine, prezența lui hidoasă, toate acestea apar firesc în jocul excepțional al lui Anatol Durbală. Se folosește de tot ceea ce posedă sau creează ca actor (corp, atitudine, context, replică, partener de scenă, idei de regie, scenografie, propriile-i veșminte) pentru a construi un personaj total, perfect credibil, care te face, uneori, să îl compătimești (precum pe toți nefericiții lumii), iar alteori să îl urăști cu aceeași intensitate cu care Richard urăște tot ceea ce cunoaște sau îi aparține, cu sau fără voie (corpul hâd, familia, rudele, prietenii, poate chiar și țara - pentru că nu-i sigur că aceasta îl interesa, cât tronul ei, puterea și pământurile care aveau să îi revină, ca rege).
Estetica spectacolului (bazată pe o regie bine gândită, perfect articulată textului și care ține cont de personalitatea actorilor) este desăvârșită: o combinație de muzică și sunete (care ne plasează într-un univers sonor copleșitor - autor, Valentin Lindo Strișcov), jocul inteligent al personajelor feminine (regine, mame) care, parcă plutesc, într-o lume masculină - haotică, feroce, violentă, distrugătoare; decorul alunecos, versatil, aproape inexistent; coroana lui Richard - neagră, flexibilă, adaptabilă fiecărui cap ce urmează să o poarte vremelnic; tronul lui Richard (pe care acesta nu se poate așeza, sub niciun chip, confortabil, ci, după îndelungi căutări, doar în poziția unui copil răsfățat, care vrea să primească daruri: ținuturi întinse, femei integre, care provin din familii onorabile - pe care vrea să le umilească și să le pângărească, puterea deplină, dreptul de a urî orice, oriunde și oricând); costumul contemporan cu care apare, după încoronare, Richard - în care nu se simte bine, pentru că nu este obișnuit cu el și nu știe să îl poarte; proiecții video în culori vii, aprinse, puternice, ca sentimentele personajelor (Vlad Adajuc și Andrei Fotescu).
Moartea este invocată, chemată, gândită și planificată (de parcă ar fi singura soluție pentru rezolvarea problemelor succesiunii regale). Și sosește, de multe ori, de unsprezece ori, fix în modul în care l-a anticipat Richard: rapid - pentru ca îndoiala să nu se mai poată instala; liniștit - pentru ca zgomotul, vâlva, ecourile, rumorile să nu existe; în serie - pentru ca efectul să fie instantaneu, imediat, relevant și de bun augur pentru viitorul rege. Sunt minuțios realizate și deosebit de expresive - prin simbolismul lor, prin acțiunile prin care, aproape ludic, în glumă, aparent, sugerează, scenele în care sunt decapitate victimele inocente ale monstrului care dorește să devină rege, sau în care li se curmă suflarea celor doi prinți copii.
Richard al III-lea, spectacolul acesta extraordinar - de teatru, de istorie, de relații inter-familiare, de viață privată și socială, de adevăr și minciună, de replică, gest și acțiune, de regie, scenografie, sunet și imagine este propunerea Teatrului Național Mihai Eminescu din Chișinău, pentru ediția de anul acesta a Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu, care se va desfășura între 19 și 28 iunie 2026. Perfectă alegere!
(foto: Teatrul National Mihai Eminescu, Chișinău)