Un podium din lemn, de înălțime discretă, acoperind nici o treime din uriașa suprafață a scenei sălii mari, Amza Pellea, a Naționalului craiovean. Un perete / panou vertical, probabil tot din lemn, plasat în zona centrală a jumătății depărtate de public a zisului podium. Atât. Acesta e tot decorul gândit și realizat de Nick Ormerod. Ah, și ar mai fi reflectoarele. Fixe. Plasate deasupra și pe lateral, ale căror spoturi formează mereu unghiuri drepte cu privirea spectatorilor (full-house la reprezentația craioveană de seară). Cât e meritul lighting designer-ului (Ganecha Gil) și cât al Ormerod e complicat de spus, dar merită subliniat cu multiple linii bolduite faptul că, în anumite scene, luminile creează spațiu, adâncime, profunzime și că, în conjuncție cu câteva proiecții video deloc sofisticate (video designer: Celeste Carrasco), creierul poate imagina într-o clipită trecerea de la cetate la pădure, de la domestic la sălbatic, de la familiar la neliniștitor.
Simplu e cuvântul de ordine al acestui spectacol care ar merita privit și disecat mai ales la nivelul școlilor de teatru / absolvenților care mizează pe educație continuă. Declan nu inventează nimic, dar reinventează câte ceva. Spațialitatea, în primul rând (apropo, în fișa tehnică a spectacolului, există Movement Director: Amaya Galeote). Felul în care replicile și emoțiile actorilor sunt traduse în distanța dintre corpurile lor, în înclinații ale capului, în unghiuri pe care brațele le fac cu torsul e fascinant. Paradoxal, faptul că în mintea privitorilor se întâmplă să se ivească, uneori, cuvinte de tipul "geometrie", "unghi", "linie", "diagonală", nu afectează cu nimic receptarea plenară a poantelor, goangelor, subtilităților filozofice și tușelor melancolice ale spectacolului.
Ritmul e alert, dar nu gâfâit. Succesiunea pe spațiul de joc a celor 9 actori interpretând 17 personaje se produce deopotrivă la vedere (cei 9 și, într-un anumit moment, excelentul regizor tehnic care este românul Alex Stanciu, apar și dispar din / în spatele panoului vertical) și cu o certă subtilitate. E uimitor cum nimic nu pare forțat, transpirat, nefiresc într-o așa înlănțuire trepidantă de scene scurte, apariții închipuite (uneori, personajele stau / produc acțiuni pe scenă, deși n-au replică și n-ar trebui, conform textului, semnificativ adaptat de Declan Donnellan & Nick Ormerod, să se afle acolo), ieșiri din convenție (e delicioasă Goizalde Núñez când își povestește "drama" de a fi acceptat rol de servitor, Launce / Lucetta, de dragul unicului câine din dramaturgia shakespeariană pe care, din rațiuni felurite, producția contemporană l-a materializat pe scenă sub forma unui pluș cu baterie, radio-comandat de Alex Stanciu)! Cum face, domnule, cum face?
E ceva tulburător în faptul că sunt șanse mari ca Doi tineri din Verona (tot nu mă împac cu versiunea românească a titlului) să fie prima piesă scrisă vreodată de cel care dă nume de festival & piațetă în Craiova. Sunt, în acest text de debut, atât de multe motive din ceea ce va urma în opera sa, încât ai senzația că omul s-a jucat cu contemporanii săi, le-a propus un teaser, un trailer, un cum-s-o-fi-chemat-pe-atunci conceptul. Și dacă elemente vesele și / sau intrigi cu cert potențial de happy-end era de așteptat să se găsească într-o piesă de junețe, e cu totul remarcabil ca, în bucățile de monolog rostite mereu cu fața spre public de un Proteus (Alfredo Noval), să regăsim ecouri din ce va să fie un Richard III sau un Hamlet, bunăoară. De parcă Shakespeare ar vrea să ne spună "știu ce vă place, știu ce vă face să veniți la teatru și să plătiți un bilet, luați, serviți, râdeți, bucurați-vă, îmbătați-vă, dar să nu credeți o secundă că nu știu cine sunteți în adâncuri, ce gândiți, ce uneltiți, ce vă doriți cu adevărat, după cum să n-aveți senzația că dubiile care vă încearcă, că ceața și bezna în care vă mișcați sunt doar ale voastre, că sunteți singuri în fața marilor hăuri ale vieții & morții".
Nu, nu, nu e o capodoperă spectacolul spaniolilor coordonați de marele duo. E doar o invitație, o mână întinsă spre public și profesioniști deopotrivă. Un îndemn de a (re)vizita lucrurile simple, meșteșugurile, începuturile, răsadurile. Cine știe ce răsare apoi?
(foto: Javier Naval)
(Timpul & Spațiul reprezentației: A doua reprezentație, cea de la seară, din 28 mai 2026 @ Sala Amza Pellea a Teatrului Național Marin Sorescu din Craiova)