Nesfârșita iarnă rusească - Un hiver russe / A Russian Winter / Iarnă în Rusia la TIFF, 2026

Taigaua siberiană iarna pe viscol, în vuiet cumplit! Imagini alb-negru răscolitoare, surprinse, perindate prin fața ochilor noștri pe orizontala înaintării trenului în viteză sau a mașinii prin ninsoare și ger. Prin frigul rusesc. Departe, cât mai departe. Secvențe vizuale interpuse repetitiv și obsesiv peste suita de dialoguri (filmate color și neconvențional) cu tineri ruși care au ales să părăsească Rusia lui Putin, mânjită de războiul fratricid cu Ucraina. O "dublă privire" asupra realităților din sânul societății ruse, scindată de "operațiunea militară specială" începută în 2022. A rămâne acasă sau a pleca în lume? Ce mai înseamnă, în condițiile actuale, patriotismul? Unii dintre cetățenii Federației Ruse au devenit "pro-război". Credeam, cu naivitate nătângă, democrat-europeană, întocmai precum unii din tinerii prezenți în film, că oamenii vor ieși în stradă și vor protesta vehement împotriva războiului încă din primele zile ale invaziei. Câteva reacții timide au fost, e drept, dar s-au lăsat cu arestări, după care s-a instaurat frica generală. Cum să protestezi, când de decenii bune populației civile i s-a indus frica? FRICA de regim! Este spectrul apăsător despre care vorbesc tinerii Margarita și Yuri, dar și prietenii lor, ajunși în țări străine, în tulburătorul reportaj Un hiver russe / A Russian Winter / Iarnă în Rusia, lansat de cineastul austriac Patric Chiha chiar anul acesta, în 2026, la patru ani de război în Ucraina. Cu filmări din anii trecuți, după cum se observă din declarații. Război care a oripilat o lume întreagă și continuă să fie contestat de forțele umaniste, din păcate tot mai puțin vocale. Războiul care provoacă exilul și impune o permanentă iarnă a conștiințelor treze are ca emblemă cinică Anti-Utopia.


Imagini nocturne de iarnă, prelucrate sugestiv, expresionist, cu irizări și flamuri în bătaia vântului, cu străzi pe care pătrund tancuri, ne introduc în miezul unei atmosfere de teroare din care regimul militar și-a făcut o tristă faimă. Imagini sumbre, glaciale, în alternanță cu bucuria culorilor din spațiul mediteraneean, unde Yuri și Rita (și prietenii lor) au ajuns în sfârșit să se elibereze de sistemul de supraveghere al regimului totalitar, opresiv, criminal. Glasul lor Noi vrem să trăim altfel n-a fost auzit. Dorința lor nu contează. Yuri a visat să devină rocker. A vrut. Acum are 36 de ani, e un hoinar, e în Istanbul împreună cu Rita. Sunt împreună de 10 ani, se au numai pe ei și asta pare a fi suficient. Destinele lor sunt desfigurate de acest război absurd. Rita, o păpușă blondă frumușică, sănătoasă, cu trăsături rusești, dar zglobie ca altădată vedeta franceză BB, învață franceza, pentru a deveni alta în noua lume. Yuri își vopsește podoaba capilară, din blond devine brunet, insinuând, în glumă sau în serios, o nouă identitate. Vor reuși?

Unii au ajuns în Turcia sau în Franța prin Kazahstan, Georgia, au schimbat experiențe de viață, vor să se integreze, dar știu că Nimeni nu are nevoie de noi. Camera înregistrează imagini neutre, frumoase dar reci în care regizorul i-a pus pe tineri să scoată din ei amarul înstrăinării. Pajiștile înverzite, apa mării la Istanbul sunt și rămân locuri străine, îndepărtate pentru ei, alienarea e resimțită dureros ca o rană a sufletului ce rămâne pe veci nevindecată. Vorbesc cu cei rămași acasă pe mobil, dar asta nu le alină durerea, regretul că nu se pot mai revedea și îmbrățișa. Veștile de acasă sunt rele. Tatăl unui tânăr care a stat câteva luni în Kazahstan a intrat voluntar în grupul paramilitar Wagner, a participat la încercarea de puci, apoi a intrat în Armata Rusă și la scurt timp a fost omorât în luptă. Alt destin frânt pentru unul care a rămas în patrie. Cei ieșiți peste graniță își exprimă dezgustul și dezamăgirile în fel și chip. Marginalizați, îndepărtați, desconsiderați pentru fuga lor, ei regretă că La doi ani și jumătate (data filmărilor?) nimeni nu a scris un rând pentru ca să ne unim. Lașitate. Lipsă de unitate. Un fel de "căcat rusesc".

Atent la detalii și la rafinarea imaginii, regizorul Patric Chiha realizează o scenă-ansamblu de mare efect. Grupul de tineri exilați o sărbătoresc pe Rita la aniversarea zilei sale de naștere. Bucurie, râsete, veselii. Pe lângă tortul cu lumânări se perindă fețele lor, surprinse în diferite expresivități, fețe vopsite strident și ilar ca niște măști hidoase, decupate din pânzele lui Ensor sau Soutine. Portrete sluțite de un destin nefast, agresiv. Scena finală, prelungită în amorțeală psihică generală, cu Rita pe trotuar, înconjurată de o mulțime de bagaje în care și-a adunat toată zestrea rusească, marchează situarea ei în zona unei incertitudini existențiale majore, permanente, viral tragice. Crezi că va veni cineva, o mașină sau o persoană care să-i vină în ajutor. Aștepți. Speri. Nu vine nimeni.

Regizorul din spatele camerei nu caută să motiveze alegerea acestor tineri exilați ruși, ci încearcă să le înțeleagă frustrarea, suferința. Evident că despre problemele intime ale acestui segment de populație nu se vorbește la TV sau în ziare. Filmul-anchetă al lui Patric Chiha intră cu subtilitate în sufletul acestor noi frustrați ai sorții, răspândiți prin lume de un regim politic barbar.