TIFF25 (2&3) - După dealurile vecine - TIFF, 2026

Am ieșit din Casa de Cultură a Studenților pe repede înainte, alergând spre alte film. Tocmai începeau genericele de final. Aplauzele au izbucnit violent și au continuat de parcă un mare star rock tocmai apăruse pe scenă. Vorbele despre La cena / The Dinner / Cina (Spania 2025, regia Manuel Gómez Pereira) s-au propagat prin oraș, e unul dintre titlurile cele mai iubite din weekend-ul prim de TIFF.25.

Un mainstream care sper să ajungă și în programul obișnuit al cinematografelor noastre. Un film de Crăciun, dacă vreți. Cu câteva mici derapaje prea pronunțat puse cu mâna (de-o pildă, scena plutonului de execuție), dar și cu ceva twist-uri imposibil de anticipat judecând în logica filmelor de mare public. Bașca niște poante absolut memorabil, ultra-isteț ancorate de scenariu (José Luis Alonso de Santos, Yolanda García Serrano, Manuel Gómez Pereira) în realitatea istorică a unui 1938 spaniol îmbibat nu doar de Franco, dar și seducția comunismului lui Stalin și încă lipsa amenințării explicite a unui anume Hitler.


***
Los domingos / Sundays / Duminicile a venit în prima, desigur, duminică de TIFF.25 cu o seamă de mari premii în portofoliu. Printre ele, cel mai bun film, cea mai bună regie și cel mai bun scenariu original (Alauda Ruiz de Azúa), cea mai bună actriță în rol principal (Patricia López Arnaiz în rolul mătușei adolescentei Ainara) și cea mai bună actriță în rol secundar (Nagore Aranburu în rolul maicii-starețe Madre Priora în a cărei mânăstire adolescentă Ainara visează să se călugărească) la Goya 2026. Apropo, deși, oficial, 2026 e an de Focus Olanda, pare că filmele spaniole din program sunt cam la fel de multe ca cele românești și maghiare.

Așadar, în Bilbao-ul zilelor noastre, o puștoaică dintr-o familie cât se poate de atașată de valorile seculare e la un pas să renunțe la orice gând de facultate pentru o viață în mânăstire. O puștoaică (Blanca Soroa interpretează excelent o Ainara pe care lesne ne-o putem imagina într-o familie bucureșteană sau clujeană) cu două surori mai mici, cu un tată patron (nu prea priceput dpdv financiar) de restaurant, cu o bunică cu păr alb și voce domoală, cu o mătușă, sora tatălui, isteață, frumoasă și foarte caldă (încercând să compenseze pe cât posibil absența mamei eroinei, decedată după o suferință care a inclus, din câte aflăm, probleme psihice).

Filmul evoluează pe traseul deschis de acel colosal Ida din 2013 al lui Paweł Pawlikowski, propunând mai multe planuri ale intrigii (și ale discuțiilor post-proiecție, în care s-au angajat pesemne multiple grupuri de spectatori), inclusiv ceva relații familiale din categoria celor antologate de Sieranevada lui Cristi Puiu. Marele duel se conturează între adolescentă și mătușă, cel de pe urmă personaj ilustrând strălucit cruntul paradox cu care ne confruntăm din ce în ce mai des: bunele intenții ale unor adulți preocupați de viitori adulți se transformă, pe neștiute, în conflicte deschise & divorțuri definitive. Plăpândele căi de comunicații dintre liceeni și oamenii in their 40s sar în aer ca podurile dintr-o zonă de aprig conflict și lasă în urmă două maluri care nu se mai vizitează niciodată.


***
Primul film relevant văzut în Competiția TIFF.25 se numește Oče naš / Our Father / Tatăl nostru și e co-producție care include toate țările din fosta Iugoslavie (minus Kosovo) plus Italia. Bazat pe fapte reale întâmplate în Serbia anilor 2009 - 2012, Oče naš / Our Father / Tatăl nostru e un După dealuri al vecinilor. Un stareț de mânăstire derulează un program de dezintoxicare a dependenților de droguri grele bazat pe disciplină strictă și, dacă e cazul, corecții fizice atroce. Și, cel mai adesea, e cazul.

Debutul în lungmetraj de ficțiune al lui Goran Stankovic (prezent la Cluj alături de excelentul director de imagine Dragan Vildovic) e un macho movie plin de nuanțe și priviri din unghiuri neașteptate, un coming of age al eroului principal Dejan (Vucic Perovic) în cazul căruia metodele părintelui Branko (Boris Isakovic) dau rezultate excelente. Și tocmai pentru că experiența lui personală e una bună, scenariul (Goran Stankovic, Maja Pelevic, Dejan Prcic) reușește să producă nu un film moralizator, cu monstru dinainte cunoscut, ci un prilej de meditație pe tema, de pildă, "ce se poate întâmpla când metodele de vindecare de secol 21 pentru probleme de secol 21 lipsesc din peisaj și își arată colții / cozile metode din negura istoriei".

Impecabil ritmat, refuzând locurile comune, Oče naš / Our Father / Tatăl nostru mizează pe umanitatea interpretărilor actoricești minunat puse în valoare de camera lui Dragan Vildovic. Fiecare personaj are propriile motivații și propriile mijloace. Problema de fond, punctul de pornire e de o atrocitate și actualitate teribile. Chinurile depășirii fizice ale dependenței de heroină, metadonă și așa mai departe, urmărite în scenele de deschidere în care torsul eroului principal interpretat de Vucic Perovic are ceva rubensian în forme, gesturi și posturi, sunt mai aproape de noi decât ne imaginăm. Ceea ce se cuvine să urmeze, chinurile depășirii psihice a zisei dependențe, mi-e teamă că e la fel de lăsat la voia întâmplării în România momentului ca și în Serbia vecină și, uneori, prietenă. Ceva îmi spune că Oče naš / Our Father / Tatăl nostru nu va lipsi din best-of-ul ediției.


***
S-a încheiat un weekend în care oamenii au avut șansa de a-i întâlni pe străzile orașului, în BT Arena, la Muzeul de Artă, în curți elegante de restaurante, pe Nadia, pe Simona, pe Năstase, pe Andreea Răducan, pe Ana-Maria Brânză. Pentru că TIFF, pentru că Sport Festival, pentru că una, pentru că alta. Sigur-sigur e București capitala țării ăsteia în care, la Cluj, vizitele și evenimentele dedicate marilor nume ale sportului, filmului (teatrului, jazz-ului etc.) au devenit cutumă?