Pliat pe acest fenomen general, acutizat în prezent, este scenariul scris de cineasta din Oslo Itonje Søimer Guttormsen, cu studii de film în Danemarca, Norvegia și Suedia, fundament textul pentru filmul regizat tot de ea Butterfly / Sommerfugl, programat la TIFF 2026 să participe în competiția festivalului. Așadar insula Gran Canaria exploatată nu numai turistic, ci și ficțional, cinematografic, servind ca spațiu de desfășurare pentru o dramă contemporană. Dramă a regăsirii dintre două surori vitrege, așa cum, în secolul trecut, același spațiu geografic luxuriant a servit drept țintă a regăsirii de sine pentru medicul Harvey Leith din romanul Gran Canaria al lui A. J. Cronin.
Cele două surori amintite sunt Lily și Diana. Interprete: Renate Reinsve și Helene Bjørneby. Două firi deosebite, două caractere clar reliefate psihologic, fizionomii puternic opuse, contrastante, dar nu dușmance pe față. Ca Scarlett și Melanie din Pe aripile vântului. Lily e tunsă punk, strident și obraznic, are un piercing în nas, rebelă declarată și arogantă, activează în cercuri de arte performative, e voluntară, excentrică, vulgar excentrică și dominatoare. Scena în care se afișează în public cu un falus imens, atașat între picioare, e grețoasă. Îi accentuează spiritul iconoclast manifestat cu orgoliu de libertină absolută. O adevărată caricatură a răului. Diana e sora de mamă, nu și de tată. E educatoare într-o grădiniță din Norvegia, e mai blândă, contemplativă, mai rațională și tinde spre reconciliere. Când vede că nu are cu cine, dispare brusc, pleacă în Norvegia.
Dar după 25 de ani de distanțare, sunt nevoite să ia legătura în urma decesului subit și misterios al mamei. Ele se vor întâlni pe insulă pentru înmormântarea mamei și pentru procedurile de moștenire, după care fiecare își va vedea de viața sa. Nimic nu anunță o împăcare. Dar descoperirile făcute în peștera în care trăiau locuitorii ancestrali până la colonizare și invazia stațiunilor turistice, precum și întâlnirea cu fostul partener de viață al mamei, un șaman fioros la început, apoi doar misterios, dotat cu "calități ezoterice" (interpret Numan Acar), schimbă treptat raporturile dintre ele.
Metafora fluturelui din titlu se construiește din imagini fetișizate senzorial în jurul persoanei mamei. Ele transmit, prin transparența simbolului, libertatea de simțire, tulburările inerente, dar și bucuria de a trăi fără constrângeri, mult peste limitele morții sale fizice. Accentul se pune pe rivalitățile dintre fiice, pe cunoașterea intimităților, pe conturarea anxietăților și discontinuitatea raporturilor.
Regizoarea îmbină limbajul strict narativ cu poetizări edulcorante sau efecte horror, accede firesc la decupaje insolite din realitatea ternă a personajelor, învăluind în mister o acțiune ușor factice. Apelează la mitologii prefabricate pentru a da adâncime unor conflicte interioare cu efecte nefaste în exterior. De altfel, motorul tramei este lupta dintre adevărul ascuns și artificialitatea opacă. Între planurile adiacente ale subiectului și spectrul exorcizării prin ritualuri magice, de un primitivism suspect, puțin credibil, planează figura tutelară a mamei, redusă și ea la nimic mai mult decât un fluture pribeag rătăcitor prin viață. Dar care animă pentru o secundă spiritele din jur, mobilizează forțele cunoașterii de noapte, stabilizează decalajele temperamentale ale eroinelor, aduse în ritmul trăirilor standardizate.