Zâmbetul care nu poate fi șters - Calle Málaga la TIFF, 2026

Filmul se deschide cu câteva remarci despre viața spaniolilor din Tanger, o posesiune spaniolă în Nordul Africii, creuzet fericit de coabitare între arabi și creștini. Apoi, vedem o bătrânică șic, cu manichiura impecabilă și coafată ever green, cu rochii înflorate și săndăluțe albe (Carmen Maura, un rol foarte cald și optimist), ce merge la cumpărături pe străzile din Tanger ca și cum ar merge printr-un sătuc în care toată lumea se cunoaște cu toată lumea. Oamenii își zâmbesc nu doar pentru că sunt fericiți, ci pentru că sunt fericiți și mulțumiți împreună.

Bătrâna doamnă pregătește o masă pentru doi: gătește, aranjează farfuriile, așteaptă puțin, apoi zâmbește când vede, de la balconul cu mușcate, o mașină parcând. O tânără femeie, îmbrăcată în nuanțe pământii potrivite pentru orașe gri îi sună la ușă. Se îmbrățișează. Este fiica ei!


Contrastul vestimentar dintre cele două femei ne anunțase deja diferența de mulțumire, de fericire ce exista în viețile lor. Discuția de la masă ne-o confirmă: fata este în mari dificultăți financiare și familiale. Asta se știa, însă. Surpriza mare este însă când fiica o anunță că i-a pregătit o surpriză nu doar cu totul și cu totul neprevăzută, care urmează să-i întoarcă viața cu susul în jos, dar, pe deasupra, extrem de neplăcută. Mai mult, nici măcar nu a consultat-o înaintea deciziei. Asta ne arată clar că și pe la alții se poartă deciziile majore și proaste fără consultările obligatorii...

De aici începe o întreagă cavalcadă de peripeții ale bătrânei doamne. Ea iese din rutina ei cuminte pentru a se aventura pe rând în tot felul de minciuni, inițiative de afaceri. Însă, cel mai important, descoperă și o idilă, un fel de cireașă de pe tort care vrea să demonstreze că "vârsta nu este decât un număr". Nu aș zice că această demonstrație este atât de percutantă precum Good Luck to You, Leo Grande (2022), dar cu siguranță are meritele ei de autenticitate și sinceritate.

Alături de personajele umane, Tangerul, o colonie africană ce este încă parte a puterii europene a Spaniei, este prezentat nu pe liniile conflictului din Algeria, de exemplu, ci ca un model de bună conviețuire. Cumpărăturile se fac în spaniolă, dar comenzile și negocierile se poartă în arabă. Femeile creștine poartă părul descoperit, cele arabe burqa. Bărbații creștini beau bere cu alcool la meciuri, alături de cei musulmani, care beau fără. Arhitectura are elemente maure, dar vedem și clădiri moderniste.

Toată povestea este construită pe jocul bun al protagonistei. Actrița transmite dragostea de viață și curajul eroinei sale ca un manifest pentru a-ți trăi viața așa cum îți dorești, în pofida greutăților pe care ți le pot cauza chiar cei foarte dragi. Viața protagonistei este un amestec aromat de rutină și de explorare, de confesiune și de ascundere, de credință în viață și de respect pentru morți, de optimism pentru viitor și de nostalgie pentru trecut. Obiectele vechi, dar bine întreținute, vorbesc despre o viață împlinită. Și nici măcar nu este nevoie să plonjăm în trecut pentru că privirea senină și zâmbetul ușor schițat, dar venit din adâncurile sufletului, sunt suficiente pentru a ne asigură că totul a fost bine, până la urmă. Un patefon, un candelabru, un șezlong sunt tot atâția prieteni vechi care joacă un rol în peripețiile bătrânei precum este o mașină retro pentru bătrânelul cu care ajunge să danseze un dans fierbinte.

Calle Málaga deplânge un mod de viață urban-provincial înghițit de vârtejul orașelor mari care îi înghit pe tineri. Doza sa de nostalgie este idealizată, clar, căci nu aflăm nimic despre tensiunile politice din acest colț de peste mări al Spaniei, și nici despre greutățile înfruntate de familie pe acest tărâm dacă nu străin, atunci cu siguranță izolat față de restul teritoriului național. Cu toate acestea, atitudinea, ceea ce protagonista alege să uite și ceea ce ține cu tot dinadinsul să își amintească și să celebreze fac diferența între o viață frumoasă și una pierdută în resentimente.

În concluzie, Calle Málaga impresionează prin tonul său afectuos. Construiește în tușe luminoase portretul unei femei care refuză să își reducă existența la pierderi și regrete, alegând în schimb curajul, tandrețea și chiar o doză adecvată de aventură, alături de loialitatea față de cei dragi, fie vii, fie morți. Iar aceste alegeri se desfășoară dintr-un zâmbet care practic nu-i dispare niciodată de pe chip, indiferent de norii care se adună deasupra. Cam ca zâmbetul pisicii Cheshire din Alice în țara minunilor, care rămâne chiar și când restul felinei dispare, la fel și aici, spectatorii vor rămâne cu lumina lină ce transpare din chipul lui Carmen Maura după ce filmul se va fi încheiat.