Este prima seară de TIFF și stau la coadă în fața Cercului Militar. Un șir ordonat care se întinde până aproape de colțul clădirii, spre Piața Avram Iancu. În spatele meu, o întrebare rostită în engleză îmi atrage atenția: where are you from, guys? Mă întorc să aflu cine întreabă și văd patru tineri care în mod evident nu se cunosc și au intrat în vorbă ca să treacă timpul mai ușor. Sunt trei băieți și o fată, fata din Cehia, doi băieți din Franța, al treilea din Ucraina. Trag cu urechea la ce vorbesc și îi admir pentru fluența pe care o au în engleză. Francezii sunt în mod evident studenți la Cluj, au dezinvoltura unor oameni care se simt în largul lor în oraș, ucraineanul din păcate știm ce caută la noi, mă întreb ce motiv a avut fata să vină aici. Pentru TIFF, pentru studii, pentru vacanță?
Pentru că este ediție aniversară și pentru că organizatorii festivalului ne predispun la scormonit prin amintiri, cred că la prima ediție TIFF, în 2002, o asemenea întrebare n-ar fi fost rostită de nimeni. Nu pentru că noi n-am fi știut engleză pe vremea aceea, ci pentru că nu prea erau pe atunci străini în oraș cu care să fi putut vorbi.
Când mă gândesc la acele timpuri, îmi vin în minte cele două gropi hâde, căscate ca niște măsele cariate, pe locul în care acum au loc proiecțiile de film în aer liber din Piața Unirii. Un oraș trist și prăfuit, îmbâcsit de naționalismul tâmp și grotesc al epocii Funar. Așa era Clujul în urmă cu 25 de ani. S-a schimbat mult orașul, ne-am schimbat și noi, s-a schimbat și festivalul. Și nu, nu vreau să transform acest text într-o odă pentru festival, pentru oraș, și cu atât mai puțin pentru mine. Ce vreau să spun însă este că suntem foarte des atât de copleșiți de grijă, de furie, de frustrare, de exasperare, că parcă nu mai avem resurse sau dorință să vedem și binele, frumosul, normalul. La noi e pace, putem umbla fără teamă noaptea pe străzi, în sălile de cinema întâlnim oameni zâmbitori, politicoși, binevoitori. Vedem filme vorbite în turcă, arabă, neerlandeză, spaniolă, coreeană, norvegiană, finlandeză sau portugheză. Avem prieteni cu care ne întâlnim, ne îmbrățișăm, bem cafele foarte bune, schimbăm ponturi despre proiecții, alcătuim liste de priorități, tăiem de pe ele filme, calculăm timpi și ne dorim să se inventeze odată capacitatea de a te afla în două sau trei locuri simultan.
Am o prietenă dragă care în fiecare an îmi trimite un mesaj în care îmi urează "happy TIFF". De fiecare dată zâmbesc și mă bucur. Micul nostru ritual complice de cinefile înrăite.
Ca în fiecare an, în primul week-end mă hămesesc și văd câte trei filme pe zi. Duminică noaptea mă întorc acasă și capul îmi bubuie. Nu pot să dorm, nu pot să scriu, nu pot să citesc, mă jur că data viitoare o s-o iau mai încet știind din start că jur strâmb.
În fiecare an, primul film pe care-l văd e la nimereală, în funcție de ora din zi la care reușesc să scap de toate obligațiile personale și profesionale. Anul acesta, am nimerit cum nu se poate mai bine, la columbianul Un poeta, regizat de Simón Mesa Soto. De când am descoperit (tot la TIFF) filmele sud-americane, mi se pare că ele au capacitatea să te facă să râzi și să plângi în același timp, au un umor turbat și o capacitate de a privi lumea cu o luciditate tandră și umană. Un poeta, despre care ulterior am aflat că este nominalizarea Columbiei la Premiile Oscar, ni-l prezintă pe Oscar Restrepo, poet ratat, fost profesor universitar care locuiește cu mama și care-și îneacă disperarea în alcool. Fiica lui nu mai vrea să-l vadă, sora mai mare îl amenință că-l dă afară din casă, doar mama îl mai înțelege, îi face cacao cu lapte și nu se arată niciodată exasperată de bețiile lui crâncene.
Obligat până la urmă să accepte un post de profesor de filosofie la un liceu, Oscar o întâlnește la ore pe Yurlady, o tânără și foarte talentată poetă, care provine dintr-o familie foarte săracă. Întâlnirea lui Yurlady îi dă lui Oscar un sens: încearcă s-o ajute pe fată să câștige un concurs de poezie și vrea să-i convingă familia că o carieră artistică ar fi cea mai potrivită alegere pentru ea.
La început, filmul pare doar o comedie, pentru ca treptat să devină o satiră socială complexă, care vorbește despre sărăcie și lipsa de șanse, despre mame minore, ipocrizie și despre imposibilitatea de a te redresa odată ce cei din jurul tău ți-au aplicat eticheta de ratat.
Impresionantă și distribuția din Un poeta, deși niciunul dintre protagoniști nu este actor profesionist. Ubeimar Ríos (Oscar), este în viața de zi cu zi profesor de literatură aflat la debut ca actor. Splendidă și performanța tinerei Rebeca Andrade, interpreta lui Yurlady, despre care nici măcar imdb sau Rotten Tomatoes nu știu să ne spună nimic.
Foarte atent la nuanțe regizorul Simón Mesa Soto, care atinge multe probleme care nu sunt specifice doar societății columbiene contemporane.
Poate arta să te salveze, pare să se întrebe el. Sigur că poate, dacă ai burta plină și suficienți bani în buzunar.
