Dar asta nu l-a împiedicat să povestească, la Q&A, ample amănunte din procesul de producție al unui film independent realizat vreme de 5 ani în plină epocă Orbán. Mă rog, la final de epocă Orbán (prim-ministru al Ungariei între 2010 și 2026), doar că realizatorii nu știau că e vorba de final când turnau pelicula. Printre altele, am aflat că protagoniștii filmului din Competiția TIFF.25, Rozi Lovas (interpreta Ritei, fata răpită) și Áron Molnár (Marci, autorul răpirii), sunt starurile indie-ului teatralo-cinematografic al Budapestei zilelor noastre. Și că bifează 5 ipostaze pe genericul Itt érzem magam otthon / Aici mă simt ca acasă: regizor, figurant (homeless dormind), producător executiv, compozitor al muzicii originale, co-monteur. În timp ce scenariul e semnat de colaboratorul său de cursă lungă, Attila Veres.
O răpire, așadar. În plină stradă, într-o seară oarecare, din fața unei mașini incendiate. Un coșmar personal care evoluează & developează un coșmar al societății. O metaforă briliantă a dictaturii care își întinde dominația (și) pe baza consimțământului cetățenilor. Subiecții stăpânirii oricărui Papa de pe planetă și din istorie (în film, excelent interpretat, mereu pe muchia între bolnav înduioșător și geniu malefic, de Tibor Szervét) sunt aleși (și) dintre cei care nu au ce face cu libertate personală. Îi încurcă. Le creează dileme, neliniști, angoase. Și atunci își pun viețile în mâinile cui le oferă liniște, echilibru, predictibilitate. Mese calde, paturi albe, case încălzite.
Marele merit al filmului lui Gábor Holtai & Attila Veres e că nu se limitează la critica societății autoritare, ci aruncă multiple priviri și asupra vieții în libertate. Pe principiul "dăm jos un regim dement, ce punem în loc?". Apropo, poate mai sunt printre noi oameni care își amintesc starea de spirit din România lui decembrie 1989. Nu ce (nu) ne aducem aminte despre atunci, ci chiar ce eram & gândeam atunci. Și lor le e dedicat acest film și una dintre secvențele sale de aproape de final (apropo, sunt mai multe momente când filmul se putea opri cu același impact tulburător, e un pic didactic finalul ales și tonul lui apăsat explicativ).
Rozi Lovas își ia de mână eroina principală și o trece cu o impresionantă siguranță prin ce va să zică devenirea în captivitate a unui om cu tendințe de libertate. Nu vorbim de un erou din basme, ci de o persoană în carne, oase, dubii și tentații. Gândiri și răzgândiri.
În spațiul maghiar, discuțiile despre Itt érzem magam otthon / Aici mă simt ca acasă se axează, cum e și firesc, pe trauma Orbán. În spațiul românesc, discuțiile ar face bine să caute oglinzi și semnalmente. Mai ales că aura de depersonalizare - uniformizare - Árpád-izare - înregimentare care e una dintre temele majore ale filmului are conotații de-a dreptul desprinde din Rinocerii. E drept, Ionesco a făcut mai mereu figură distinctă față de restul societății românești.
***
Expoziția Nadia de la Muzeul Național de Artă din Piața Unirii. Fotografii și fragmente din filme documentare de epocă (cel narat de Ion Caramitru e memorabil din multiple puncte de vedere). Poze de la Montreal, poze din sala de antrenament, poze din copilăria și adolescența eroinei. Din sala de sport, de pe plajă, de pe stradă.
Cum era Nadia în cenușiul României anilor '80, după ce gimnastica îi devenise trecut? Unele cadre vorbesc despre tristețe și singurătate. Poate viitorul Nadia al lui Tudor Giurgiu & Cristian Pascariu & Tudor D. Popescu va reuși să privească prin ochii acelei tinere femei care avea în spate gloria cea mai înaltă și în față un mare necunoscut.
