Le cinéma, c'est filmer de jolies femmes et une voiture. - Când se lasă seara peste București sau Metabolism în retrospectiva Corneliu Porumboiu la TIFF, 2026

Un bărbat și o femeie conversează într-o mașină care se învârte prin Bucureștiul nocturn. Camera îi privește din spate și noi îi ascultăm cu atenție. Orașul prin care aceștia călătoresc este destul de întunecat, bun prilej să ne concentrăm asupra conversației.

Deducem rapid că bărbatul este regizor și tânăra o actriță care joacă într-un film de-al lui. Vorbesc despre proiectul prezent, dar bărbatul îi propune și să joace într-o scenă nud.

Femeia râde, apoi acceptă "doar dacă este justificat!". Nu știm dacă este prudență sau cochetărie, pentru că nu contează. Pentru moment, pare că plăcerea cinematografiei așa cum a fost definită de Jean-Luc Godard în butada din titlu urmează să se desfășoare. Ne-am aștepta fie la un flirt, fie la o ceartă conjugală.


Dar, destul de repede, discuția o ia pe o pantă cam obsesivă și devine tehnică. Iar așteptarea godardiană dispare rapid pentru a lăsa locul unui cu totul alt film. Paul (Bogdan Dumitrache) începe să peroreze fără încredere în sine, dar cu hotărâre despre limitările peliculei la a filma planuri neîntrerupte de maxim 11 minute. Iar dacă limitarea asta putea să fie fatalistă înainte de epoca digitală, când pelicula era singura opțiune, acum situația a devenit extrem de complicată, pentru că posibilitatea filmării în format digital prelungește foarte mult durata posibilă. Iar ceea ce este foarte grav, și asta complică filmarea, este că deja regizorul are în cap secvențe lungi, mult mai lungi decât era inițial prevăzut în scenariu, pe care însă nu le mai poate scoate din cap. Iar din cauza asta, a diferenței dintre filmul din cap și filmul de pe platou, desfășurarea turnării este pusă sub semnul întrebării. Și dă-i și luptă, și luptă și dă-i, într-o ruminație regizorală care pare aporetică.

Dar ce ne interesează pe noi asta?

La fel și în a doua secvență. Tot cu cei doi, la un restaurant chinezesc. Filmați cu camera fixă, în culorile impersonale și pe fundal cu un paravan. Se continuă efortul de cunoaștere reciprocă. Începem să întrezărim și un interes romantic din partea bărbatului, chiar dacă bine disimulat. Aici vorbesc despre bucătării: chinezească, europeană, arabă. Dar nu despre aromele, ingredientele sau orice altceva obișnuit, ci despre cum a influențat bucătăria (modul de gătit, cât de mic sunt tăiate bucățelele de carne, etc.) instrumentele cu care consumăm alimentele. De aici, o discuție referitoare la raportul între instrument și conținut. Facem legătura cu prima secvență: Metabolism este o reflecție taciturnă și aporetică despre cinematografie, despre legăturile neștiute, dar puternice dintre curgerea neîntreruptă a timpului așa cum este ea în realitate și aproximarea pe care cadrele lungi o pot aduce. Despre cuadratura cercului "Realului", așa cum definește Cristian Tudor Popescu în eseul Dry Cinema preocupările teoretice din spate, aflate în căutarea unui presupus Sfânt Graal al realității care ni s-ar putea revela prin intermediul unei filmări la fel de lungi și de obiective și de eliberate de intenție auctorială umană precum însăși viața.

Aflăm cum cinemaul poate să reprezinte conservarea clipei de tinerețe și frumusețe a corpului feminin (aflăm în treacăt și de ce nu se poate aplica același tratament și celui masculin). Dar aflăm și că este o industrie și tot felul de manageri sunt implicați cu riscuri financiare considerabile chiar și pentru un film în afara industriei hollywoodiene.

La un moment dat, imaginile unei endoscopii, adică filmul înțeles ca mediu propriu-zis și utilizat în scopuri medicale, este transformat în cinema, adică în artă filtrată prin conștiința creatoare a unui regizor mânat de dorința de a da sens unei experiențe. Vedem, așadar, endoscopia propriu-zisă, apoi avem o discuție pe marginea acesteia, în care medicul chemat să o interpretează ne dă și o definiție cinematografică a analizei imagistice: "dacă vrei să vezi ceva, îl pui în centru".

Regizorul întruchipat de Bogdan Dumitrache este atât de obsedat de surprinderea pliurilor complexe și aproape infinite ale realului încât se îmbolnăvește de gastrită sau de ulcer, așadar refuzul viscerelor de a urmări ochii și atenția în foamea lor metafizică infinită.

La rândul ei, femeia asimilată actriței, adică depersonalizată în actul mai amplu al filmului, înțelege doar parțial preocupările obsedante ale regizorului. Lipsa de cultură cinematografică a acesteia este doar un simptom al unei mai largi incongruențe între creator, limbajul pe care încearcă să îl manevreze și lumea pe care încearcă să o surprindă și să o oglindească.

Sau, în cuvintele lui Corneliu Porumboiu: "Cred că alternez tot timpul între o încercare de-a reda o realitate cu o întrebare melancolică a unui cinema pierdut ca limbaj. O viziune oarecum platonică despre cinema. Ce este cinemaul, până la urmă?"^[1]

Așadar, minimalist dus la extrem, bare bone cum s-ar spune azi, filmul lui Porumboiu își păstrează în 2026 integral actualitatea. Aceasta nu provine din vreo intuiție profetică, ci din perenitatea inconturnabilă a întrebărilor puse în reflecțiile asupra realului și a modului în care acesta ar putea să fie surprins de peliculă la vogă în anii '50 și '60. Spre deosebire de alte filme marcante ale Noului Cinema Românesc, Când se lasă seara peste București sau Metabolism nu spune nimic despre dilemele triste ale unei societăți aflate în tranziție, ci, din contră, ne ridică platonician într-o lume a ideilor absolute.

P.S. Merită amintit faptul că, chiar și în contextul aprecierii pe plan internațional de care se bucură Corneliu Porumboiu, în 2022 procuratura l-a vizat "într-o cauză vizând săvârșirea infracțiunilor de constituire a unui grup infracțional organizat, evaziune fiscală și spălare de bani" referitoare la posibile fraudări ale finanțărilor acordate de la bugetul de stat pentru cinematografie, ceea ce reprezintă încă o dovadă a "independenței" justiției din România^[2].