Cum ar fi ca pe un scenariu de Nou Val românesc, demascând fără de cruțare, cu umor și atenție la detalii părțile ascunse și ipocrite din imaginea de sine & de societate a unui cuplu (Ibrahim & Zehra) cu bebeluș din imediata noastră vecinătate urbană, de clasă de mijloc, să intervină, brusc și definitiv, un element horror? Horror atât dpdv gen cinematografic, cât și dpdv viața unor oameni ca oricare dintre noi?
Can Evrenol are buna inspirație de a păstra latura realistă a unui film ce putea lejer să vireze spre o avalanșă de întâmplări în fifty shades of black. O seamă de nebunii se derulează, totuși, excelent amplificate de un fond sonor de inspirație hitchcock-iană (muzica e compusă de Volkan Akaalp), exclusiv în mintea eroului principal, Ibrahim. Interpretat de Alper Kul, cel pe care regizorul Can Evrenol l-a caracterizat la Q&A-ul clujean ca fiind cel mai în vogă actor de comedie al Turciei, aflat cu ocazia Măsuței de cafea turcească la primul rol într-o dramă, soțul / tatăl e cel care duce pe umeri toată greutatea filmului / lumii. Adică, a măsuței pe care se încăpățânează să o cumpere cu orice preț. Și ce preț!
E ceva de piesă de Mimi Brănescu (de o pildă, Family.exe) în scenariul lui Evrenol, în felul în care filmul aduce pe ecran izbucnirea nătâng-tragi-comică de orgoliu a unui bărbat obișnuit să trăiască în umbra impetuoasei sale soții (Algi Eke o interpretează pe Zehra). După cum e ceva de carnaval cotidian ultra-familiar în defilarea celorlalte personaje secundare (fratele eroului și iubita lui, liceanca de pe scara blocului improbabil îndrăgostită de Ibrahim, vânzătoarea de la magazinul de antichități de unde pornește fatidicul ultim drum al măsuței), o nepotrivire de manual între interesele lor legitime (și, pe alocuri, țăcănite) și cele ce se petrec în sinele eroului principal pe care toți îl privesc, îl chestionează, îl discută și pe care nimeni nu-l înțelege (nu că ar avea cum!).
Unicii complici al tatălui sunt spectatorii. Doar el și noi știm atât adevărul, cât și faptul că acesta nu poate fi rostit. Rareori reușește un film să stârnească serii de hohote de râs unor oameni-privitori pe care îi doare stomacul din cauza celor văzute pe ecran încă de prin minutul 20. Cum să râzi când știi ce știi? Cum să nu râzi când vezi ce vezi?
***
Dear Marilyn se numește expoziția foto de la Muzeul de Artă Cluj, așezată în prelungirea / avanpremiera (după caz / sens) expoziției Nadia. Fotografii realizate de Sam Shaw, cu precădere în 1954 și 1957. Pe set-ul filmului The Seven Year Itch, pe străzile, parcurile, podurile New York-ului. Alături de Tom Ewell (partenerul de ecran din Șapte ani de căsnicie), de Arthur Miller (partenerul de viață între 1956 și 1961) sau singură. Cel mai adesea, singură. Aceeași senzație ca în cazul Nadiei. Singurătatea marilor nume din marile orașe.
