Tiszavasvári. Un orășel de puțin peste 12.000 de locuitori, plasat undeva în nord-estul Ungariei. Locul unde s-a născut regizorul & actorul Renátó Olasz și unde a ales, alături de directorul de imagine Csaba Bántó, să filmeze debutul său în lungmetraj: Minden csillag / Stars of Little Importance / Toate stelele.
8 actori, printre care și regizorul, 10 zile de filmare (iarna) și 6 zile de filmare (vara), nici un scenariu. Improvizație 100%. O seară de Ajun, o petrecere într-un bar pe cale de a fi închis, o stradă principală lungă și goală, o ploaie care se transformă în lapoviță, o noapte care se sfârșește într-o dimineață plină de noroaie și trotuare fie inexistente, fie ocupate de mașini (vă sună familiar?).
Doi frați, Bianka (Andrea Waskovics) și Milán (regizorul Renátó Olasz), se întorc în orașul natal din care plecaseră, cu ceva (nu foarte mulți) ani în urmă, la Budapesta. La petrecere, se întâlnesc cu Rómeó (Gedo Zsolt), fostul / eternul iubit al Biankăi, plecat la muncă în Danemarca, cu Laura (Emőke Pál), care e îndrăgostită de Milán, cu Kriszta (Tímea Udvari-Kardos) și Dénes (János Szén) care sunt căsătoriți, cu Robi (Loránd Farkas) de care Kriszta e îndrăgostită (sentimentul s-ar putea să fie reciproc) și cu Öcsi (Levente Oláh-Badi) care încă locuiește cu mama și o iubește de când se știe pe Bianka. Ultimii 5 pare că locuiesc în continuare în micul oraș în care și ultimul bar e pe cale să se închidă.
Pare complicat? E doar prelungirea firească a unor prietenii legate în copilărie, consolidate în liceu și puse la grea încercare de anii care au urmat. Acțiunea putea să aibă loc oriunde, de la Silistra la Vaslui, de la Odorheiu-Secuiesc la ce burg slovac sau ceh de 10k - 40k locuitori vă puteți imagina. Într-o versiune românească, Toate stelele se numește Acasă la tata și e o piesă de teatru scrisă de Mimi Brănescu, adaptată și pentru cinema în regia lui Andrei Cohn.
Lipsa de opțiuni, sărăcia, blazarea, renunțarea la cele mai mărunte vise de fericire personală, plecarea spre oportunitățile / luminile marilor orașe și / sau străinătățurilor. Toată această bucată de lume pe nume Europa Centrală și de Est se confruntă, de câteva decenii încoace, cu toate aceste probleme. Nimic nou sub soare, s-ar putea zice. De fapt, foarte multe de descoperit, chestionat, investigat. Cât e eșec personal și cât vină a societății în naufragiul destinelor de pe ecran? Chiar e un naufragiu tot ce e acolo? E noaptea de Ajun din Minden csillag / Stars of Little Importance / Toate stelele un ciob de fericire sau doar developarea imensului vid existențial al eroilor? De fapt, să evităm cuvintele mari. Nimic nu e imens la Tiszavasvári. Oamenii acestor locuri își duc viețile departe de marile teme ale zilei, de marile reflectoare, de marile adjective.
Există o minunată calitate a interacțiunii umane în Minden csillag / Stars of Little Importance / Toate stelele. Oricât de dureroase micile dezvăluiri personale, căldura apropierii dintre cei opt e atât de intensă, încât pune sub un viguros semn al întrebării ideea eșecului deplin reprezentat de comunități precum Tiszavasvári în anii noului secol. Dacă poate naște asemenea reuniuni, fie ele și amplu îmbibate în alcooluri diverse, poate că nu e totul pierdut în locurile de unde toți vrem să scăpăm, nu?
Lipsa unui scenariu, a unui înalt fir conducător al derulării intrigilor, se simte uneori. E drept, nu e clar dacă e neapărat o bilă neagră. E o aură de jazz jam-session care se lasă cu pauze bizare, dar și cu pasaje memorabile. Până la urmă, asemenea fraților care se reîntorc la nici ei nu știu ce, se prea poate să fim nevoiți și noi, ca spectatori, că le prea bine semănăm.
***
Sala principală a Casei de Cultură a Studenților din Cluj are o capacitate de aproximativ 800 de locuri. La proiecția Meandre (România 1967, regia Mircea Săucan) au fost, în miercurea TIFF.25, vreo 30 de locuri de libere. De-a lungul celor 89 de minute, au plecat 10-12 oameni. Rotunjind, 750 de spectatori plătitori de bilet a adunat, în 2026, un film românesc relativ puțin cunoscut, turnat acum 60 de ani, cu o distribuție formată nu neapărat din staruri care au supraviețuit deceniilor (poate cu excepția lui Dan Nuțu), bizar, poetic, cu o intrigă deloc liniară, cu o imagine (Gheorghe Viorel Todan) defel convențională, cu o coloană sonoră (Tiberiu Olah) care și azi are un aer avangardist.
Golan și colaboratorii lor au produs o muzică live excelent inserată în universul sonor al filmului, dar marea știre a serii rămâne, totuși, formidabila asistență de care s-a bucurat unul dintre puținele filme cult ale ro-cinema-ului.

