Repetiţie pentru zbor - Pescăruşul

Prima premieră a Capitalei Culturale Europene Sibiu 2007 va fi Pescăruşul de Cehov în regia lui Andrei Şerban. Spectacol al Teatrului Naţional Radu Stanca din Sibiu, Pescăruşul are două distribuţii, una alcătuită din actori sibieni, alta din actori de la Bucureşti şi Cluj. De fapt, sunt mai multe spectacole pentru că actorii se pot schimba între ei, iar posibilităţile, matematica a demonstrat-o sunt multiple. Spectacolul este încă în lucru aşa că aceasta nu este o cronică, ci doar povestea unor repetiţii cu public.

Konstantin Ivanovici s-a împuşcat. Iată un subiect pentru o scurtă povestire. Trigorin notează preocupat ideea în carneţel pentru a o folosi altădată într-o nuvelă. Cam aşa se termină spectacolul lui Andrei Şerban. Piesa lui Cehov suferă un proces de universalizare, nu de modernizare, atît prin noua traducere (Maria Dinescu) şi mai ales prin regia spectacolului bazată pe detaşarea personajelor de propria imagine patinată. Din această cauză se sparge unitatea de timp, personajele sunt dezghiocate de coaja istorică, extrase cu pipeta din temporalitate şi proiectate ca prototipuri esenţializate. Şerban mizează pe una-două dimensiuni ale personajului şi trasează apăsat o linie pe care acesta o urmează, fără prea multe nuanţe.

Sunt esenţe tari în Pescăruşul, departe de melancolia cehoviană clasică, de inefabila atmosferă de la ţară astfel că faptul că Dorn vede îngeri este chiar, la limita evidenţei, o glumă. Andrei Şerban apasă puternic pe teatralitatea acestor artişti, rataţi sau nu, care joacă în viaţă ca substitut al scenei. Toţi au momentele lor de teatru şi cam uită să înceteze cu asta, ca Arkadina care joacă aproape tot timpul, cînd iese din jocul grosier intră în altul, mai fin în care se interpretează pe ea însăşi. Treplev răstoarnă lumea, dar violenţa ideilor sale se limitează în fapt de sinucidere, un gest tragic de neputinţă. Nina Zarecinaia, încă un copil alintat, exaltată de idei generale şi generoase pe care le emite mimetic din ce prinde de la ceilalţi (mimetismul Ninei e vizibil în scena în care Treplev se bate peste faţă cu palmele ei în timp ce ea nu are nici o expresie, aici nu a ştiut pe cine să imite), Maşa isterică, jucîndu-şi şi ea criza continuă (poate prea sărăcit acest personaj, redus doar la frustrare), doctorul Dorn, indiferent la durere, oricum ar fi ea, fizică sau psihică la fel ca Trigorin, Şamraev rudimentar în autoritatea lui stîngace, Polina, altă dimensiune a frustrării (o scenă de mare frumuseţe în care Maşa şi Polina dansează îmbrăţişate pe muzica cîntată de Treplev într-o triplă solidaritate a neputinţei de a fi iubit), Medvendenko, bun şi nătîng, Sorin, blînd şi neputincios sunt personaje desenate atent, cu un contur apăsat care se mişcă precis în decorul alb lăptos (un cadru închis care îi conţine şi pe spectatori ca şi cum s-ar afla cu toţii în burta unui pescăruş imens). Treplev cu pistolul în mînă anunţă finalul spectacolului.