Portrete fragile de adolescenți în De capul nostru - TIFF, 2026

Ajuns la cote maxime de interes și recunoaștere internațională prin câteva producții de excepție, filmul românesc continuă să-și caute spectatorii interni, mai greu de găsit, care preferă un thriller american palpitant unei lânceziri elitiste în capcanele filmului de artă. Căci succesele filmului românesc nu sunt de casă, ci pe hârtie și în palmaresurile festivalurilor. Cât și ce rămâne în sufletul spectatorilor după vizionare e treaba fiecăruia. Și despre filmul lui Tudor Cristian Jurgiu De capul nostru aflu numai lucruri bune. Printre ele și că a fost bine primit la Berlinala 2026. Foarte bine. Felicitări. Cu ce am rămas eu după ce am ieșit din sala de proiecție e, trebuie să recunosc, extrem de puțin. Infinit de puțin în raport cu așteptările. Film de acțiune nu. Film de atmosferă nu. Film de familie? Aici poate că ne apropiem de adevăr. Un film care acuză o absență: familia. Un adevăr dureros, traumatic, una din gravele probleme românești în plină desfășurare aleatorie. Din acest punct de vedere, regizorul a avut nas să atace o temă sensibilă, emoțională, de interes general. Ca și Fjord al lui Mungiu.


De capul nostru e un film narativ care nu are poveste, ci marchează o stagnare, o împotmolire în propriul subiect care nu pornește. Camera se rotește în jurul unor adolescenți ai căror părinți lucrează în străinătate. Și tot se învârte printre ei, fără să adâncească drama lor. O prezintă, finuț și neutru, la nivel obiectiv, detașat, la suprafața indicelui de dramatizare. Parcă nu vrea să ne spună mai mult decât e omenește observabil. Poate e mai bine așa. N-aș fi dorit să o văd pe Flavia bocind disperată pentru că se simte părăsită de părinții care nu se înțeleg între ei și urmează să divorțeze. Trauma Flaviei este susținută demn de Denisa Vraja, cu un rictus al feței ce indică o învingătoare. O victorie clandestină, enigmatică. Deși foarte fragedă, ea știe să-și ascundă trăirile. A învățat să facă asta de timpuriu. Viața a învățat-o. O maturizare precoce și o iubire precoce pentru alții. Altruismul ei e primar și funciar. Îi găzduiește de cei doi frați fugiți de acasă din aceleași motive. Consimte că așa trebuie să facă. Oricum, ea e capul grupului de rătăciți prin desișul vieții. Luca e mai puțin conturat psihologic, biografie încropită din pagini alăturate ce nu se îmbină. Vlad Furtună apare când excesiv de dur, comic de dur la ședința cu părinții la școală, când stângaci în intimitate, când vulgar în aceleași momente de apropiere de Flavia. Pare o fire ezitantă în proces de căutare de sine. Portrete de puberi și adolescenți în căutare a propriei personalități. Stările acestea, gesturile acestea sunt bine prinse, dar nu țin de cald. Nu aduc subiectul pe un făgaș al înțelegerii mesajului. Scenariul încropit (după mărturia tânărului regizor) din povești și mărturisiri ale unor cunoscuți (scris de regizor împreună cu Anca Buja) atât și-a dorit: să radiografieze această stare de spirit a copiilor semi-abandonați de părinți. Scena dansantă cu bunica moartă, depusă în sicriu, în camera alăturată, e de-a dreptul grotescă, nefirească, deși vrea să unească distanța dintre mort și viu într-un plan al conștientizării și suplinirii absenței.

Dacă ar fi avut un fir epic mai coerent, filmul ar fi avut și un final care să descâlcească firele narative într-un fel sau altul. Dar neavând un fir epic sustenabil, nu are nici final. Sfârșește unde începe. În excursia din pădure. Cei doi, Flavia și Luca, se hârjonesc tăvălindu-se pe pământul reavăn ce nu vrea nici el să se trezească la viață. Tinerii actori pun în evidență fragilitatea eroilor în această lume bezmetică, ceea ce constituie un merit incontestabil al filmului.

Stagnarea subiectului într-o stare de provizorat permanent neliniștește. Chiar asta urmărește regizorul prin prelungirea cadrelor-ansamblu dintre secvențele dialogate. Aici revin asupra mai vechilor metehne ale filmului românesc peste care s-a trecut prea ușor sau chiar se ignoră de-a dreptul: vorbirea în film. Neglijență crasă, deranjantă. De parcă vorbirea n-ar conta prea mult într-o artă a vizualului. Adevărat. Așa este. Atunci să lăsăm imaginea să vorbească. Dar imaginea nu descoperă nimic în afară de stagnare. Mediul, interioarele nu spun nimic semnificativ, nici ieșirea în natură, mersul prin pădurea și ea amorțită. Vorbirea în direct sau prin intermediul mobilului (cu părinții din străinătate) e de multe ori ininteligibilă. Acasă sau în tren, pe stradă sau în pădure, în excursie, pe muzică sau în intimitate. Întâmplarea a făcut ca următorul film vizionat la Cinema Florin Piersic să fie Spetters / Așii al olandezului Paul Verhoeven. Și dacă acolo nu sunt zgomote ale străzii sau de la motociclete sau bătăi, hărțuieli de tot felul, atunci nu mai sunt altundeva în niciun film. Dar și pe fond de vacarm intens, replicile personajelor se auzeau mult mai bine decât în De capul nostru. Nu-mi explic dacă e o problemă de tehnică sau dicția tinerilor actori lasă de dorit. Poate amândouă.

Ziceam că filmul românesc s-a înălțat pe un val valoric important, așa cum prin anii 70 a fost vizibilă internațional gimnastica românească prin Nadia, așa cum prin anii 1990 - 1995 fotbalul românesc era și el în top. Se vede că fluctuația valorilor face parte din ADN-ul nostru național. Vai de capul nostru!