Vorbim în aceste rânduri despre fenomenul cultural denumit country-opera, pornit din spațiul anglo-saxon, mai precis din Anglia, unde începând cu finalul de secol 19 și mai departe în secolul 20 au fost construite câteva teatre de operă în mediul rural, pe proprietățile unor aristocrați care, din diferite motive, au dorit să dezvolte acest tip de activitate într-un mediu neconvențional.
Ulterior, datorită "bunelor rezultate" - deși parcursul acestor proiecte nu a fost nicidecum unul liniar și previzibil -, acest model a fost preluat și în alte spații culturale din lume, cel mai recent de care am auzit, care a ajuns, altminteri, la ediția cu numărul 10, fiind festivalul DescOpera de la Butuceni, din Republica Moldova.
La acest moment sunt patru festivaluri importante în Anglia, respectiv Glyndebourne, Garsington, Longborough și respectiv Grange Park Opera (Northington, Hampshire), unde atenția ne-a fost atrasă de opera Don Carlo de Verdi, acesta fiind doar unul dintre cele patru titluri cuprinse în programul sezonului 2026.
Fiecare dintre aceste festivaluri are propria poveste, motiv pentru care nu doar oferta culturală ci și atmosfera înconjurătoare este diferită de la unul la celălalt. Personal am mai fost doar o dată, în 2014, la Glyndebourne și din acest motiv așteptam cu o oarecare emoție noua experiență, pentru că atât acea versiune de Rosenkavalier, cât și toată povestea din jur, s-au situat la un punct maxim al contactelor mele cu spectacolul de operă. Dar renumele acestei producții cu Don Carlo, precum și al atmosferei create pe domeniul ce găzduiește Grange Park Opera - unde în timpul pauzei de 100 de minute publicul se delecta cu un picnic în mijlocul naturii - nu s-au dezmințit, de unde și titlul acestui articol.
Da, e normal ca acest tip de ofertă culturală să se afle practic pe o altă planetă, raportat la convenția spectacolului de operă, unde, înconjurat de forfota marelui oraș, spectatorul intră într-o clădire mai mult sau mai puțin impunătoare, mai precis într-o sală de spectacol care indiferent de mijloace dorește să epateze fie prin dimensiuni, stil, ornamentică, tapiserie, fie prin fresce și stucatură, pe rând sau toate la un loc, pentru ca apoi, imediat, odată cu deschiderea ușilor, marele malaxor citadin să își primească înapoi prada pe care cu greu a lăsat-o să evadeze pentru câteva ore.
Și în cazul Grange Park Opera, trebuie în primul rând să iei trenul, lăsând orașul în urmă. Deja de acolo începi să îți dai seama că nu ești singurul pornit în această aventură, lucru datorat mai ales ținutei obligatorii a domnilor, care într-o măsură covârșitoare sunt "la smoking", cu diferite licențe privitor la croieli și la modul de asortare a culorilor.
După care, deși am avut marele noroc al unei zile foarte frumoase, cu temperaturi destul de confortabile, urmează un drum pe jos "la papion", de o lungime îndrăznesc să o numesc nedefinită, pentru că în urma ambelor încercări de a face acest drum, "hărțile" de pe telefon spuneau invariabil că durata era de peste o oră. Drept pentru care am apelat la o bine-cunoscută companie de ride sharing, unde șoferul, un simpatic conațional, a reușit să găsească drumul. Ca să închei capitolul, trebuie să remarc faptul că instrumentiștii din orchestră (membri ai orchestrei English National Opera) și care, de altminteri, au avut o evoluție entuziasmantă seara, la spectacol, se îndreptau invariabil pe jos către sala de spectacol, fiecare ducându-și, firește, instrumentul, mai puțin în cazul contrabasiștilor... sper.
Mai departe însă, odată ajuns pe domeniul unde garduri vii nu mai sus de genunchi delimitau zone în care fie pe iarbă, cu pături întinse, bineînțeles, fie pe scaune la mese de picnic, fie în corturi și foișoare unde se puteau rezerva, din timp firește, locuri la mese și unde domnii acompaniau doamnele în a servi mici gustări, așa ca înainte de spectacol, senzația - foarte plăcută altminteri - că ești pe o altă planetă, avea să se intensifice.
Pentru că nu este vorba doar despre cadrul natural, care la Glyndebourne este pigmentat și cu... oi care pasc pe pajiște, și care da, are o importanță pe care doar într-un astfel de loc o poți percepe la adevărata ei valoare și dimensiune, ci și despre spiritul care domnește între participanții la această sărbătoare culinară și culturală... Și anume vorbim despre un spirit al toleranței maxime, al unei bucurii de trăire a clipei pe care nu o întâlnești în alte locuri, totul dublat de o grijă naturală, neostentativă pentru a nu încălca teritoriul celuilalt, nici fizic și nici sonor.
Nici o privire încruntată, niciun rictus de frustrare, nicio atitudine falsă de amabilitate și "bune maniere" și mai presus de toate, nicio grabă.
Sub aceste auspicii, a început spectacolul cu opera Don Carlo de Verdi, una dintre cele mai dramatice, mai elaborate și mai intense pagini din creația verdiană și respectiv din literatura de gen.
Dacă în 2014 la Glyndebourne fermentul de la care a pornit ideea concretizată în participare a fost prezența în distribuția spectacolului Rosenkavalier de Richard Strauss a sopranei Teodora Gheorghiu în rolul Sophie, acum cea de la care s-a înfiripat ideea de a cere o acreditare de presă de la altminteri foarte amabilele gazde (mulțumiri Anabelle) avea să fie mezzosoprana Ruxandra Donose, cea care, și de această dată, avea să întruchipeze rolul Eboli. Acest titlu în regia lui Jo Davies, a marcat în acest an nu mai puțin de a treia revenire la Grange Park Opera, după precedentele serii din 2016 și 2019, așa cum am menționat deja, Ruxandra Donose fiind singura care fost distribuită în toate cele trei cazuri.
Încă de la primele note, acustica acestui teatru construit acum doar 10 ani, pe o structură din lemn și unde mirosul de rindea parcă mai plutește încă în aer, redă o ireal de plăcută atmosferă camerală. Vibrezi practic odată cu materialul viu al acestei săli, de dimensiuni nu prea mari, sala având aproximativ 700 de locuri, cu cinci balcoane și o arhitectură inspirată de Scala din Milano.
Două ziduri cu suprafețe texturate, luminate de spot-uri a căror intensitate scade treptat se dau încet la o parte și lumânările arzând ale primei scene care se petrece în biserică te transpun sonor și vizual în lumea unor sentimente năvalnice, a cruzimii și a unei morale care deși evocă timpuri îndepărtate, pare totuși atât de aproape de noi, cei de azi.
Orchestra condusă de dirijorul George Jackson - deși evident subdimensionată, ca de altfel și corul -, reușește în mod absolut admirabil să umple spațiul și mai ales creează și susține emoția, după care... ajungem la voci.
Dacă e să fie vorba despre distribuția acestui spectacol, despre artiștii care au dat viață personajelor acestei opere care prin muzica lui Verdi pe libretul lui Camille du Locle pornind de la o piesă scrisă de Friedrich Schiller, o frescă impunătoare, în care suferința, fie ea venită din dragoste, orgoliu, virtute sau idealism a reverberat în fiecare notă și silabă, cronicarul are o mare problemă. Pentru că totul a fost la superlativ. Articolul ar trebui să se încheie, iar subsemnatul, cu un oftat de plăcere, să pună punct. Iar dacă nu o voi face, este pentru că impresiile lăsate de această distribuție și acest spectacol merită chiar și foarte succint a fi povestite.
Începând cu cele ale scenei, tușa de mare maestru a regizorului Jo Davies constă tocmai în aceea că spectacolul său "nu miroase" deloc a regie. Alături de el, o echipă redutabilă. Leslie Travers este semnatara unor decoruri modulare care au tăiat spații pe adâncime, în linii de fugă ce converg fie spre lumânările bisericii, spre o grădină cu un copac al vieții și speranței, fie spre gratiile care atrag speranța sau moartea. Apoi Gabrielle Dalton este semnatara unor costume cu aceleași tente întunecate, în nuanțele pământului și care doar sugerează o epocă aparținând oricărui timp. Și Anna Watson, cea care prin lumini avea să unifice tot acest câmp vizual, dominat de sugestie, prin temperaturi de culoare și texturi care par nedefinite, dar de fapt sunt savant dozate în note mai reci, pentru a sublinia chipurile unor personaje aflate aproape în permanență la limita timpului. Totul subliniind urmăririle - adesea câte trei simultan - care au evoluat perfect, cu contururile și modelările care ar fi fost, deloc întâmplător, perfecte și pentru o preluare de televiziune și care bineînțeles că s-au aflat într-o osmoză cu toate celelalte elemente, dând pentru spectator o permanentă senzație de înăuntru - într-o notă generală low key, în care lumina părea că vine din interiorul lucrurilor și al personajelor -, de participare la limita uimirii la esența unor acțiuni cu teribile urmări, petrecute în spatele zidurilor groase ale castelului în care toți devin, de fapt, prizonieri.
Mai departe, viața acestei teribile povești care are în centru o poveste de dragoste fără șanse, prietenia care eșuează în trădare și gelozie și peste toate un spirit despotic părăsit de uzul rațiunii, este dată de interpreții acestor personaje, cu evoluții neliniare, chiar intempestive, totul sub semnul pasiunii și al orgoliului.
Ardența dragostei ce nu poate concepe imposibilul a răsunat prin glasul lui Otar Jorjikia, un Don Carlo care nu a avut nuanțe de piano, pentru că nu mai era loc pentru așa ceva, o voce penetrantă care până la final ne-a reamintit că o dragoste neîmplinită nu poate însemna decât durere, Michel de Souza - Rodrigo, Marchese di Posa, din nou o excepțională întruchipare a unui personaj care cu glorie și strălucire poate susține fără a trăda, prietenia venită simultan din partea tatălui și a fiului, despărțiți prin blestemul iubirii interzise. Alături de ei tunătorul și impunătorul Matthew Rose - Filippo II, pe care Verdi nu îl dezbracă total de aparența umanității, un arc emoțional admirabil susținut, Elin Pritchard - Elisabeta de Valois, cu transformările de mare clasă pe care le dă personajului său, de la inocență și supunere, într-o notă ușor rigidă, la văpaia cu care a reușit să cuprindă total atenția și percepția emoțională a spectatorului, de la "Non pianger, mia compagna", la "Tu che la vanità conoscesti del mondo", copleșitoare prezență scenică la mormântul lui Carol al II-lea.
Și pentru că mi-am deconspirat oricum parti-pris-ul, cu voia dumneavoastră, ultima, dar deloc cea din urmă, Principesa Eboli, interpretată de Ruxandra Donose, personajul care de fapt creează și conduce intriga, sub semnul aceleiași pasiuni amoroase, din nou neîmpărtășite. Ruxandra Donose, "veterana" nu doar a acestei montări, dar și a acestei distribuții, a reușit să domine scena pe un spațiu... extrem de îngust, ținând cont de performanța excepțională a colegilor ei, într-o demonstrație de excelență, în care se reunesc forța, experiența, cultura și umorul (a se citi elasticitatea intelectuală), în care toate aceste date sunt cuprinse într-un glas care chiar este al ei, Ruxandra Donose fiind unul dintre acei foarte puțini artiști lirici al cărui timbru din vorbirea curentă se regăsește în cânt.
Acum în fața tastaturii, îmi dau seama că nu știu cum să descriu în cuvinte o mare reverență în fața personalității sale artistice, dar am totuși senzația că, mai ales în cazul ei, acest gând măcar, acela al unei respectuoase reverențe, a fost acolo prezent în rândul tuturor celor aflați în sală. Eboli a Ruxandrei Donose s-a dezvăluit veselă, senină și cu poftă de viață în Cântecul vălului, cu o bună surprindere a notei orientale și a unei coloraturi care ne-a reamintit-o în fabulosul său Carmen, pentru ca ulterior, prinsă în mișcările pline de neprevăzut ale celor mai puternici, dragostea ei neîmpărtășită să proiecteze în exterior nu doar o femeie deziluzionată, ci mai ales o femeie a cărei putere reală este și poate fi neîndurătoare. Scena în care îl înfruntă pe Marchizul di Posa, întorcându-i îndoit forța amenințării, este una în care combinația dintre intensitatea gestului dramatic cu care Donose taie practic aerul din jur și cel vocal cu notele sale grele ca plumbul, dau fiori la propriu întregii asistențe. De aici și până la O don fatale, momentul în care în deznădejdea acestui personaj pasional și puternic se mai găsește, încă, forța de a da totuși lucrurilor un sens și anume salvarea lui Don Carlo.
Alături de colegii săi de distribuție, Ruxandra Donose m-a făcut să simt că asist la unul dintre acele mari și rare momente de grație ale artei lirice internaționale, cu alte cuvinte, la momente istorice.
Departe de a se opri, adăugând în ultimul timp activității sale scenice intense și pe cea pedagogică, Ruxandra Donose este prezentă în fiecare vară și într-un proiect românesc de masterclass, alături de soprana Leontina Văduva și tenorul Ramon Vargas la Salbek în județul Arad, un loc care se dorește într-un viitor nu tocmai îndepărtat, o variantă de country-opera care ar deschide drumul către astfel de proiecte și în România și ne referim la Salbek Opera Masterclass.
Despre Grange Park Opera, chiar în urma unei prime și singure treceri, se pot spune în continuare multe. De la caietul program, o adevărată operă de artă în sine, în care cel puțin primul sfert face o reverență sinceră celor care prin contribuțiile financiare fac posibil acest proiect, continuând cu prezentarea titlurilor din acest sezon și anume alături de Don Carlo de Verdi, Bărbierul din Sevilla de Rossini, Aurul Rinului de Wagner, Krishna (o pantomimă mistică) de John Tavener și Nopțile de balet ale Melissei Hamilton, într-o documentare muzicologică și prezentare grafică... de pe altă planetă. De altfel, cam tot de pe acolo, de pe altă planetă, vine, cred, și mesajul acestui proiect în întregul său și anume că reala evadare în sublim nu se poate face decât cu reală pasiune, credință și dorința ca la public să ajungă tot ce este mai bun și mai adevărat.
(foto: Marc Brenner)