Daria Stan: Care a fost prima ta întâlnire cu teatrul? Ai un moment distinctiv care îți vine în minte?
Maia Ignat: Încă de când eram mică mergeam constant la teatru. Mama mă ducea săptămânal la teatrul de păpuși din oraș și așa, ușor-ușor, am început să îmi fac spectacolele singură acasă. În fiecare zi îmi luam păpușile, mă ascundeam după pat și îmi cream propriile povești. După o perioadă, mama a început să mă ducă la cursuri. Țin minte că primul meu rol a fost în Albă-ca-Zăpada, unde am jucat unul dintre pitici. Când am intrat în clasa a V-a, vedeam peste tot prin școală afișe cu spectacolele Atelierului și țin minte cum așteptam să trec la liceu ca să pot să intru în trupă.
D.S.: Care este textul pe care îl jucați în ediția 2026 a Ideo Ideis și cum l-ați ales? De ce ați ales acest text?
M.I.: În 2025, după ce am jucat la Ideo, a venit Lenuș (Moraru, coordonatoarea Atelierului de Teatru - nota LiterNet) la noi și ne-a propus Antigona de Sofocle. Mi-a surâs foarte tare ideea. Eu mă gândeam de ceva timp să îmi iau un monolog din piesă pentru admiterea la UNATC și parcă se aliniaseră toate astrele.
D.S.: Cum a arătat drumul de la prima lectură la spectacolul pe care îl vom vedea în 2026 în cadrul festivalului Ideo Ideis?
M.I.: Ulterior, l-am adaptat și am păstrat ideile de bază, denumind spectacolul nostru Lecția de tăcere. Fiecare a contribuit cu replici pornind din experiențele noastre personale și din lucruri pe care le-am auzit în clasă. Spectacolul nostru abordează niște subiecte despre care nu vorbește toată lumea, dar credem că este necesar să o facem. Ne-am axat pe ideea de a atrage atenția asupra anumitor abuzuri de putere care se întâmplă și care, poate, de multe ori trec neobservate.
D.S.: Ai mai participat la Ideo Ideis. Cum a fost experiența de anul trecut și ce speri să descoperi la ediția din 2026?
M.I.: Da, am fost și în 2025 la Ideo Ideis. Sincer, am plecat cu foarte multe emoții, neștiind dacă o să fac față programului, dacă o să mă descurc sau dacă o să iasă spectacolul. Nu știam la ce să mă aștept, dar m-am bucurat foarte mult să văd că, într-adevăr, "oamenii ne fac să continuăm". Este atât de valoros să fii alături de oameni care împărtășesc aceeași pasiune pentru teatru. Pe lângă workshopuri și spectacole, se creează niște legături și prietenii care rămân. După Ideo ne-am dat seama ce trupă unită suntem și cât de mult ținem unii la ceilalți. Ideo te formează. Am descoperit o mulțime de lucruri noi despre mine și mi-am depășit niște limite pe care mi le impusesem singură pur și simplu din frica de necunoscut. Acum sunt foarte recunoscătoare că particip și la ediția din 2026 și sunt entuziasmată să văd cum va fi.
D.S.: Care este întrebarea pe care teatrul te face să ți-o pui din nou și din nou? Ai deja un răspuns la ea în acest moment?
M.I.: Când am intrat în trupă îmi puneam multe întrebări: "E bine ce fac?", "Cum să stau?", "Am zis bine replica?". Dar, cu cât am avansat și am prins mai multă experiență, s-au schimbat și întrebările. Am început să mă întreb: "Oare am reușit să schimb ceva în felul în care spectatorul privește lumea?" Nu mă gândesc la nimic spectaculos, dar mă întreb dacă, măcar pentru câteva clipe, un spectator a privit altfel un om, o situație sau poate chiar pe sine. Mă întreb dacă a plecat cineva din sală cu o întrebare pe care poate nu și-a mai pus-o înainte. Teatrul nu schimbă lumea peste noapte, dar poate să te facă să vezi ceva ce ai ignorat. Cumva, asta îmi doresc când urc pe scenă.
D.S.: Când ești licean toată lumea te întreabă ce vrei să devii. Eu te întreb altceva: cine încerci să NU devii?
M.I.: Sincer, încerc să nu devin un om care încetează să mai învețe. Cred că unul dintre cele mai periculoase lucruri este să crezi că știi tot, că nu mai are rost să te schimbi sau să progresezi. Să crezi că ai ajuns într-un punct în care ești perfect. Chiar teatrul mi-a arătat că asta este imposibil. Tot timpul va apărea ceva nou de înțeles, fie că este un om, un personaj sau o parte din tine pe care nu ai observat-o până atunci. Nu vreau să pierd niciodată dorința asta de a explora, de a căuta răspunsuri la întrebări, de a greși și de a învăța din aceste greșeli.
D.S.: Având în vedere că tema ediției cu numărul #21 Ideo Ideis este "Aici e locul nostru!", crezi că ai un loc al tău? Dacă da, care este el? Ce sau cine te face să simți asta? Dacă nu, și teoretic ai avea libertatea totală de a alege, unde te-ai simți "cel mai acasă"?
M.I.: Da, cred că am un loc al meu. Bine... nu este chiar un loc. Pentru mine, Atelierul nu este doar o trupă. Poate pare un răspuns clișeic, dar chiar cred că locul meu este aici. Este comunitatea în care am crescut, în care am descoperit cine sunt și ce vreau să fac și în care am învățat să fiu om. Am avut libertatea să încerc, să greșesc, să mă schimb și mereu am fost susținută de cei din trupă. Mi-a fost foarte frică anul acesta, după ce au plecat aproape toți prietenii mei la facultate. Nu știam dacă o să mă înțeleg cu cei care vor intra sau dacă o să fim la fel de apropiați, dar mi-am dat seama că nu era vorba despre asta deloc.
Sunt atât de fericită că nu am renunțat, pentru că am cunoscut alți oameni la fel de buni și de sinceri. Asta este locul în care simt că aparțin. Poate este și pentru că, de fiecare dată, simt siguranța și încrederea pe care mi le oferă cei din jurul meu, la fiecare workshop și la fiecare repetiție. Și asta încerc să fac și eu pentru ei. "Aici e locul nostru!" înseamnă să găsești un spațiu în care te simți acceptat și în care simți că aparții cu adevărat.
D.S.: De ce crezi că "locul" teatrului și al culturii trebuie menținut ferm în societatea noastră?
M.I.: Teatrul și cultura au un rol esențial în societatea noastră tocmai pentru că ne oferă un spațiu în care putem să ne oprim, să reflectăm și să privim lucrurile și din alte perspective. Cred că suntem într-o perioadă în care avem nevoie de momente în care să ne conectăm cu noi înșine și cu cei din jurul nostru. Aici intervine teatrul, care nu înseamnă doar divertisment, ci și educație, dar evident nu una în care primești răspunsurile direct. Asta este și partea interesantă: te face să gândești, te face să îți pui întrebări, să analizezi situații peste care poate ai trecut prea repede și să le înțelegi mai bine.
Asta am încercat și noi să facem cu Lecția de tăcere. Vrem ca fiecare spectator să se gândească la ceea ce a văzut și poate chiar să schimbe ceva. Ne dorim ca lumea să vorbească despre problemele pe care le abordăm pe scenă și după ce spectacolul se termină, pentru ca treptat acestea să dispară.
D.S.: Cum ai convinge o persoană care nu a mai fost niciodată la teatru să vină să vă vadă spectacolul?
M.I.: Nu aș încerca să conving pe cineva spunându-i că trebuie să vină la teatru. I-aș spune, pur și simplu, despre povestea pe care vrem să o spunem. Lecția de tăcere vorbește despre lucruri pe care mulți dintre noi le-am văzut, le-am trăit sau am ales să le ignorăm, să nu vorbim despre ele.
Cred că fiecare spectator se poate regăsi, într-un fel sau altul, în ceea ce se întâmplă pe scenă. Iar dacă, după spectacol, rămâne măcar o întrebare în mintea lui, atunci cred că ne-am atins scopul.