Chirurgia textului, cam aşa s-ar putea numi metoda Peter Stein. Un regizor anatomo-textolog, care tranşează o halcă de piesă în particule elementare. Şi citeşte fiecare replică în lanţ semantic stratificat. Pentru Stein, textul e un tip de fundaţie concentrică. Totul porneşte şi se sedimentează în jurul lui. Textul e un şarpe boa.
S-a născut în 1937 şi a făcut studii de filologie şi istoria artei. A fost asistent de regie la Kammerspiele din München, iar din 1970 s-a stabilit la Schaubüchne din Berlin, pe care l-a transformat într-un spaţiu de creaţie de anvergură. Strategia adoptată de Stein s-a bazat pe o conducere colectivă a teatrului, pe iniţiative luate împreună cu toţi cei implicaţi în proiecte, tocmai pentru a-i interesa direct. Directoratul este, ca şi teatrul, o operă de ansamblu, de participare în echipă la o prospecţie culturală: "Nu mai doream ca regizorul şi directorul să hotărască, în timp ce ceilalţi se mulţumesc să execute. Am încercat să dovedim că, dacă se constituie un grup de oameni care au aceleaşi nevoi, acelaşi fel de a se bucura, acelaşi fel de a respira artistic, se poate instaura un climat de autodeterminare. Aşa se explică de ce am acordat atîta importanţă alegerii, selecţiei, destinate să reunească oamenii potriviţi".
În viziunea managerială a lui Stein, împărţirea tuturor deciziilor în interiorul unei comunităţi teatrale devine cel mai important obiectiv al său. Automat, se instituie o democraţie estetică absolut necesară pentru lucrul intensiv în echipă, care nu devine nici o clipă subminat de orgolii. Nimeni nu-şi impune autoritar o părere. Asistăm astfel la un leadership partajat în mod egal.
În Cehovul meu (Actes Sud - Papiers, Paris, 2002), o decorticare personală a lumii ruseşti, Stein citeşte cu pupile de filolog dramaturgia dezirabilităţii eşuate, a viselor frustrate, pe care Cehov o rulează: "Orice punere în scenă care se bazează pe univocitate trece pe lîngă Cehov. Există subtextul şi supratextul: ambele trebuie să fie realizate scenic simultan". Orice simplificare textuală înseamnă o ucidere a textului. Unitatea latentă a corpului textual, vasele şi membrele lui nu sînt nici o clipă distruse de intervenţiile chirurgicale ale lui Stein. Dimpotrivă, regizorul restituie textului integralitatea sa semantică. Textul clasic (montările lui Stein rămîn memorabile - Othello, Antoniu şi Cleopatra, Iulius Cezar, Livada de vişini, Trei surori etc.) - trăieşte într-un timp sincron, într-o simultaneitate trecut-prezent. Stein face din trecut o prezenţă circumscrisă prezentului, fără să supraliciteze însă actualizările brutale. Textul trebuie să incite la o reflecţie regizorală transcontextuală. Altfel, el nu este decît un precar studiu de caz: "Cînd pun în scenă, astăzi, simt nevoia de a lua o piesă ca pe un întreg şi de a merge înaintea ei cît mai liber de prejudecăţi şi cît mai exact posibil. Dacă ştiu totul înainte de a începe, nu am nevoie pentru asta de teatru".
Marea problemă a regizorilor români e că, de cele mai multe ori, interacţionează abulic cu un text. Nu ştiu de ce şi nici pentru ce l-au ales şi asta se cam vede.