Pentru un amator de muzică în periplu prin Cehia de azi, puţine locuri sînt mai plăcute decît un popas în ambianţa art nouveau de la cafeneaua Mahler din Olomouc. În cel de-al doilea oraş ca mărime al Moraviei, unul dintre cele mai incitante ca istorie şi peisaj din Cehia de astăzi, se merge de obicei pentru a admira arhitectura şi cîteva dintre "madonele frumoase", sculpturile epocii lui Carol al IV-lea, adăpostite de muzeul arhiepiscopiei locale. Pe o latură a marii pieţe centrale a oraşului se poate vedea însă şi vechiul Teatru municipal german, al cărui director muzical a fost Gustav Mahler timp de două luni, în 1883. Iar la cîţiva metri de cafeneaua Mahler, începe să urce în pantă domoală strada Mahlerova. Pe colţul străzii, clădirea renascentistă în care a locuit compozitorul se păstrează şi ea.
Gustav Mahler în atmosfera predominant de renaştere şi baroc de la Olomouc îşi găseşte, parcă, mai greu locul. Nu şi pentru mulţii lui admiratori cehi. Un atlas-album, publicat recent, cu textul în cinci limbi şi intitulat simplu Pe urmele lui Gustav Mahler în Boemia şi Moravia, stă mărturie. La Olomouc, mic oraş provincial la sfîrşitul secolului al XIX-lea, cu o comunitate predominant germană, Gustav Mahler era invitat ca dirijor la vîrsta de 23 de ani. Experienţa lui se limita la două prime angajamente fără strălucire, la Bad Hall şi Lubljana. Chemat în urma unei crize la conducerea teatrului local, tînărul al cărui nume începuse să fie cunoscut în cercurile muzicale din Viena şi prin ricoşeu în Cehia natală, era firesc să fie privit cu neîncredere de muzicieni. Pentru el, atmosfera oraşului de provincie, în contrast cu ambiţiile lui artistice, avea să fie traumatizantă.
Mahler îşi povestea oful unui prieten la scurtă vreme după ce se instala la Olomouc: "Din momentul în care am intrat în teatrul din Olomouc m-am simţit ca un om destinat a fi pedepsit de cer... Exceptînd repetiţiile, sînt aproape tot timpul singur. Pînă acum, slavă Domnului, am dirijat, aproape exclusiv, doar Meyerbeer şi Verdi. Am reuşit de cîteva ori să pun beţe în roate pentru a-i exclude din repertoriu pe Wagner şi Mozart, fiindcă mi-ar fi insuportabil să masacrez aici Lohengrin sau Don Giovanni. Mîine, Josif în Egipt... Trebuie să spun că în ciuda insensibilităţii incredibile a bonomilor mei, se comportă destul de bine, din respect pentru mine, şi că au fost, de data aceasta, ceva mai serioşi decît de obicei. Din păcate, nu o fac decît dintr-un soi de milă pentru acest «idealist» (e vorba aici despre un termen de dispreţ suprem). Nu reuşesc să înţeleagă că un artist poate fi în întregime absorbit de o operă de artă. Adesea, atunci cînd ard de focul entuziasmului, mi-ar plăcea să-i iau cu mine într-un elan suprem. Văd însă atunci feţele lor stupefiate şi privirile surîzătoare, pe care le schimbă cu subînţeles...".
Unul dintre puţinii apropiaţi, viitor dirijor, Karl Muck îşi amintea ulterior patimile tînărului Mahler: "Cu o orchestră de treizeci de muzicieni, se străduia să dea reprezentaţii de primă mînă. Evident, eşua din cauza mijloacelor mizerabile pe care le avea la dispoziţie. Era veşnica lui durere şi, din acest motiv, îşi consuma nervii mai mult decît oricare altul în locul lui". Cum au decurs primele spectacole era descris, comic, de un alt martor al timpului. După primul act din Hughenoţii lui Meyerbeer, unul dintre solişti se repezea în loja orchestrei strigînd: "Nu mai pot cînta cu omul ăsta! Îşi mută bagheta fără încetare din mîna dreaptă în cea stîngă, iar o mînă îi ascunde aproape tot timpul faţa. Nu văd nici una din indicaţiile pe care mi le dă". Un Mahler amabil îi răspundea: "Dragul meu, problema e că dirijînd mă încălzesc şi transpir atît de tare încît ochelarii îmi alunecă de pe nas tot timpul. Sînt, deci, obligat să-i prind cu mîna liberă. Dar vreau să găsesc imediat o soluţie satisfăcătoare". Spre distracţia soliştilor, costumierul teatrului îi lega o eşarfă largă pe frunte, care îi fixa ochelarii fără braţe. Anecdotele inventariate din timpul scurtului sejur la Olomouc, care a durat doar ceva mai mult de două luni, sînt multe. Între altele, Mahler, băutor de apă în ţara berii şi vegetarian convins printre "carnivorii" ce-l înconjurau, primea porecla de "Ierbivorul".
Aparent în solitudine spirituală absolută, după mărturia basului Jacques Manheit, singurul solist pe care avea să-l invite să cînte cu el în perioada următoare, la Opera din Budapesta, Mahler şi-a demonstrat numai o dată, în cercul artiştilor, talentul şi afinităţile, cîntînd la pian şi cu voce întreaga partitură a Walkyriei. Moartea lui Wagner survenea în perioada în care Mahler se afla la Olomouc, în februarie 1883, şi, după spusele cronicarului său fidel şi exhaustiv, Henry-Louis de la Grange, avea să-l marcheze profund. Concertul memorial la teatrul municipal nu a fost însă dirijat de el, iar o lună mai tîrziu Mahler pleca definitiv, în grabă şi fără regrete, la Viena; după o notă din presa vremii, "pentru a-şi relua studiile", în fapt cu un contract pentru un sezon ca dirijor de cor.
Fireşte, la Olomouc, Mahler este şi astăzi un personaj, chiar dacă după ce bei cafeaua (bună) în cafeneaua cu mobilier art nouveau, la parterul clădirii ce-i poartă numele, afli din atlasul ceh că ea a fost construită în 1930, ca sediu al unei bănci, şi transformată în cafenea în... 1993. Imaginaţia melomanului, nu?, nu se împiedică însă în asemenea detalii.