Te-ai aştepta ca în faţa unui teatru, fie el şi fostă uzină electrică, să fie parcate maşini. Ei bine, nu. Zeci de biciclete, ghidonate de puşti sau de doamne elegante, stau aliniate ca şi cum s-ar pregăti de o cursă. În Ljubljana, bicicletele sînt o pîclă locomotorie care inundă străzile cochete şi terasele. Ulcica înseamnă stradă. Un fel de uliţă urbană stilată, cu magazinaşe care n-au nimic kitschy în vitrine. Nimic bălţat sau ţintat sau enervant de tărcat. La fiecare două minute, din asfalt ţîşnesc roţi şi cadre. Blonde care te depăşesc în viteză. Keep the road! S-ar putea să ai noroc să le prinzi din urmă.
"Mladi levi", festival internaţional de teatru şi dans, desfăşurat la Ljubljana între 17 şi 27 august 2006, scotoceşte în sacii experimentului pînă cînd ajunge la pojghiţa cea mai adîncă a unor întrebări cu bătaie lungă. Pentru cine faci un festival şi ce tip de dezgheţ trebuie el să producă? Ce înseamnă actual cînd vorbeşti de infuzia unui portofoliu de mijloace performative bombardate de tehnicile media şi de continua driblare a convenţiei teatrale? Îşi permite teatrul să devieze de la realitatea cotidiană, şi dacă da, cum? Target-ul festivalului este deplasarea sincronă public-creaţie contemporană. Configurarea unei hărţi a noului în care spectatorul se regăseşte şi pentru care intră, de fapt, într-o sală. "Mladi levi" sfidează tradiţionalul şi pedalează pe terenul unui teatru fără corp teatralizant obositor, fără artificii şi formalisme anesteziante. Intersecţia experimentală a cît mai multe culoare estetice este preocuparea de bază. Nevenka Kopriv¹ek, directoarea festivalului, cablează publicul la tot ce înseamnă circuit contemporan şi aduce la Ljubljana artişti importanţi ai momentului. Unul dintre coregrafii prezenţi aici, bulgarul Ivo Dimchev, care pisează răvăşitor grotescul prezenţei fizice bumerang, a fost invitat şi la Festivalul Atelier de la Baia Mare, gîndit de Radu Macrinci. Spectacolul său, Lili Handel, este o descindere halucinantă în infernul autodistrugerii, dincolo de nevralgia suportabilă a oricărei decăderi.
I Believe in Angels, refrenul celebrului cîntec, devine în cazul lui Dimchev I believe in demons. O demonie care explodează din fiecare contorsionare a trupului. Lili Handel rămîne, indiscutabil, unul dintre cele mai puternice spectacole din festival, cu un perfomer care te ţine cu respiraţie tăiată.
Stefan Kaegi, invitat anul acesta la Avignon cu Mnemopark, un travelling printre machete care înghit în mic istoria Elveţiei şi care sînt ca nişte scoici urbane pe nisipul transformărilor demografice, a venit la Ljubljana cu Cargo, spectacolul unei alte călătorii fascinante. O oră şi jumătate, într-un camion, parcurgi graniţe fictive: Slovenia, Italia, Germania, Austria. Cargo este povestea unor şoferi bulgari care, mai bine de 15 ani, au condus camioane şi au cunoscut astfel diverse stadii din evoluţia economică şi socială a ţărilor prin care au trecut.
În toate spectacolele sale, Kaegi pune în discuţie mecanismele reprezentării unei realităţi transformate în obiect de studiu teatral. Pentru regizorul elveţian, oraşul este cea mai permeabilă scenă.
Unul dintre greii coregrafiei occidentale, Jérôme Bel, a prezentat în cadrul "Mladi levi" Pichet Klunchun and Myself, un duet thailandezo-francez, care trece corpul prin malaxorul unor poetici proprii. Performance-ul intersectează know how-ul tehnicilor de dans thailandeze, care se bazează pe teatralitatea insinuantă (prezenţa măştilor, codificări simbolice), cu purismul lui Bel. Pentru cel din urmă, a dansa înseamnă a sta, a da corpului un sens mult mai întors spre sine, mai reflexiv, ceea ce suspendă aşteptările exodului de mişcare, la care se raportează, de obicei, spectatorii, cînd vin la un spectacol de dans.
Amănuntele personale din viaţa celor doi dansatori dau un plus de umor pompei teoretice.