De curînd, am fost la Novi Sad. Din nou. Explicaţia acestor frecvente popasuri într-un loc mai puţin atrăgător, fără îndoială, decît (spre exemplu) Parisul sau chiar Budapesta, este, ca să zic aşa, biunivocă. Pe de o parte, oamenii (inclusiv oamenii de teatru) de acolo caută să reînnoade legăturile distruse, precum podurile de peste Dunăre, cu vecinii, restul Europei şi restul lumii, pe de altă parte (asta e valabil, oricum, în ceea ce mă priveşte), frumuseţea locului, ospitalitatea şi căldura balcanico-mediteraneene ale gazdelor nu se poate să nu te atragă constant. Din păcate însă, podurile sînt mai uşor de reconstruit: la micro-stagiunea Teatrului Naţional Sîrb din Novi Sad, dintre invitaţii europeni anunţaţi au sosit, pînă la urmă, în afara "fraţilor" din fostele republici iugoslave, doar patru români din România şi un ungur din Ungaria (care - paranteză pentru înseninarea patrioţilor de serviciu - se descurca binişor în româneşte, fiind originar dintr-o localitate de lîngă graniţa cu noi). Precizările geografice sînt necesare pentru că, aşa cum se ştie, la Novi Sad trăiesc (în linişte şi pace), pe lîngă sîrbii majoritari, maghiari şi români în număr suficient pentru a determina "inscripţionarea" în limbile respective a unei tăbliţe de la intrarea în teatru. Dar despre (unele dintre) aceste lucruri am mai vorbit acum vreo lună, povestind prima mea vizită la Novi Sad. Acum la altceva voiam să ajung.
Una dintre reprezentaţiile incluse în cuprinzătorul show-case (opt spectacole în şase zile) al activului Novisadski Narodno Pozoriste era Romeo şi Julieta, premieră din decembrie trecut. Deşi sala principală a teatrului (600 de locuri, în clădire mai existînd una de circa o mie şi un studio de cam o sută) părea să se umple mulţumitor - mult peste jumătate - de fiecare dată cu plătitori "normali", organizatorul de spectacole (sau cum s-o fi chemînd acolo această persoană foarte importantă în orice teatru din lume) a găsit de cuviinţă ca, en occurence, să ocupe majoritatea fotoliilor cu elevi aduşi "cu şcoala"; şi mai mari, şi mai mici. Asta, spre disperarea mărturisită deschis, ulterior, a actorilor, care, ştiind că joacă în prezenţa unor persoane simandicoase (vorba ceea, Europa era cu ochii pe ei!), se temeau de posibile greşeli provocate de excesul de voioşie juvenilă din sală. Şi, ce-i drept, pînă să înceapă spectacolul, adică pînă să se instaleze toţi spectatorii şi imediat după ce s-a stins lumina, viermuiala, rîsetele, îmbrîncelile, chemările peste scaune etc. etc. nu făgăduiau nimic bun.
Din momentul, însă, cînd actorii au pornit să se mişte pe scenă (căci pînă să vorbească a trecut ceva vreme), toată suflarea şcolărească s-a potolit ca prin farmec; fireşte, au rămas în funcţiune ici şi colo înnebunitoarele ecrane luminoase ale telefoanelor mobile, fireşte, se mai chicotea la pasajele amoroase din spectacol, fireşte, la răstimpuri silueta cîte unui "responsabil" adult se mai profila, ameninţătoare, la capătul rîndului, dar, una peste alta, atmosfera era cît se poate de prielnică unei receptări desăvîrşite a "actului artistic". "Ăştia nu ştiu despre ce vorbesc!", mi-am zis, la auzul plîngerilor emise de actori în legătură cu "sala infectă" pe care o avuseseră.
Peste trei zile, revenind de la Novi Sad, ne-am oprit cîteva ore la Craiova - tocmai bine cît să (re)vedem un spectacol la Teatrul Naţional de acolo. Pură coincidenţă, tot Romeo şi Julieta şi tot premieră de anul trecut; culmea coincidenţei, tot sală cu mulţi elevi sosiţi "cu şcoala". Aici s-au şi oprit însă asemănările. Pe întregul parcurs al reprezentaţiei, un concert de şuşoteli a însoţit întîmplările de pe scenă; cînd încetau - deseori - şuşotelile, fluierături, behăieli, nechezături, mugete le luau locul; în momentele de întuneric, inclusiv de întuneric "expresiv" în scenă, în sală se aprindeau telefoane, brelocuri, lanterne şi tot felul de alte obiecte care produceau lumină, această lumină fiind îndreptată apoi atît spre actori, cît şi spre ceilalţi spectatori; junii mai plini de energie se ridicau în picioare, se înghionteau cu icneli şi hohote ori urcau şi coborau treptele auditoriului. Minus două "puneri la punct" ale unor privitori maturi şi vreo trei ţistuieli, perfect ineficiente, ale plasatoarelor, nici o reacţie.
Primul impuls a fost să-mi zic că vacarmul din sală e tipic zilei de azi şi că "pe vremea mea" nu s-ar fi pomenit ş.a.m.d. Imediat însă mi-am adus aminte de un spectacol la care am fost "cu şcoala" cînd eram, cred, prin clasa a cincea şi cînd în balconul unde ne înghesuiam s-a iscat la un moment dat o asemenea gălăgie încît unul dintre actori (regretatul Silviu Stănculescu) a ieşit "din pielea" personajului şi s-a răţoit, "civil", la noi, reluîndu-şi apoi replicile; e adevărat, după aceea "în zonă" nu s-a mai auzit nici măcar vreo respiraţie.
Desigur, nu asta e soluţia. (Aici poate interveni - şi ar trebui să intervină - o discuţie amplă despre familie, şcoală, comunitate în România...) Asta este însă diferenţa. Dacă atunci actorul se adresa, în afara rolului, spectatorilor era pentru a instaura ordinea. Acum, cînd o face este pentru a spori dezordinea.