Plictisul generează o reacţie de autoapărare. Dezinteresul devine protector. Atît timp cît te lasă rece ce se întîmplă pe scenă, devii retractil, adică nu mai participi aproape deloc la actul performativ. Rezistenţa la plictis ţine de bioritmul individual, pe de o parte, şi de cel estetic, pe de altă parte. Cei care fac teatru ar trebui să fie conştienţi de toată fiziologia plictisului.
Spectatorii nu sînt nişte văcuţe bălţate care stau aliniate în staul şi dau din codiţă la orice cioacă. Sau sînt?
Regizorii mizează mult prea mult pe indulgenţa spectatorului, pe limita unui grad de suportabilitate suprasolicitată. Elasticul se rupe la un moment dat şi porii obedienţei se închid. În teatrul românesc, spectatorul este un accesoriu. Dacă n-ar fi aşa, n-ar exista montări inutile şi total false precum Chicago. De ce este nevoie de un astfel de bazar sclipicios care nu are nici cea mai mică legătură cu realitatea românească şi care - aici e poate cel mai puternic argument - e făcut prost? Ca să arătăm că putem şi noi? Ei bine, nu prea putem, şi asta, din păcate, se vede. Casta metaforelor-şopîrlă a fost înlocuită de casta artificiilor care, din disperarea de a fi actuale, sfîrşesc în penibil. Pop-corn-ul nu este de ajuns pentru a vorbi în termeni contemporani de o tragedie antică. Lupta cu inutilitatea este marea problemă a sistemului nostru teatral anchilozat. Spectatorii nu sînt nişte văcuţe bălţate care stau aliniate în staul şi dau din codiţă la orice cioacă. Sau sînt? Comedia ajunge să fie sinonimă cu un set de glumiţe rulate şi răsuflate.
Plictisul vine din epuizarea unui spectacol din primul sfert de oră, din recitarea textului pe scenă, din liniaritate şi previzibilitate, din jocul afectat, din incapacitatea de a crea tensiune dramatică şi din proasta dozare a conflictului.
"Cel mai mare duşman al teatrului este plictisul", scria Peter Brook în Le Diable et l'ennui, o carte pe care nici un regizor n-ar trebui s-o ignore. Autoritatea plictisului în teatru este criminală. Odată instalat, el ucide spectacolul şi, deopotrivă, capacitatea publicului de a rezona, de a se implica. Plictisul distruge funcţia primă a spectacolului: aceea de a intra în raport de reciprocitate cu cel pentru care este făcut. Plictisul te amînă ca spectator. Teatrul există într-un circuit al cointeresării. Dacă ceea ce transmite nu te interesează şi nu te ţine nu-şi justifică sub nici o formă prezenţa. E adevărat că cele mai multe dintre montările româneşti trăiesc într-o absenţă totală de sens prezent şi într-o conspiraţie cu anacronismul. Umplerea spaţiului şi timpului cu semnificaţii dramatice care ţin de interacţiunea de interese scenă-sală devine cel mai important pariu. Caracatiţa inerţiei este mai în formă ca oricînd în teatrul românesc. Platitudinea cîştigă din ce în ce mai mult teren şi investiţia în risc rămîne pe ultimul loc.
Teatrul românesc este, în cea mai mare parte, un club cu circuit închis. Intră regizorii gata ştampilaţi, care au la dispoziţie bugete imense. Tot înainte!