După Marfa şi banii, de Cristi Puiu şi Occident, de Cristian Mungiu, vine pe ecrane încă un film dintr-un (s-ar putea numi deja astfel) început de nou val în cinematograful românesc. Elemente comune sunt câteva (şi diferenţe multe şi mari, în acelaşi timp) între cele trei filme, dar cea mai evidentă e punerea în obiectiv a unui tip de caracter ce constituie o categorie socială în sine: băiatul (şi fata, uneori) de cartier. Tipologie privită cu o gamă largă de sentimente de către critică, profesioniştii ecranului sau publicul larg – de la repulsie până la exaltare –, dar pe care numai cineva care trăieşte sub pământ ar putea-o ignora. Că vrem sau nu, băiatul de cartier există şi exprimă o realitate din care facem cu toţii parte. Să-ţi pui ochelari de cal şi să te prefaci, plin de ifose şi snobisme, că pentru tine nu există, nu e o soluţie. E o categorie foarte interesantă, pe care muzica unora ca Bug Mafia sau Paraziţii o transformă în model comportamental şi pe care o foloseşte ca materie primă pentru a face, în felul lor, muzică de calitate.
Luată ca o subcultură (în sens nu peiorativ, ci de parte a unei culturi), viaţa de cartier poate oferi subiecte extrem de incitante pentru orice creator, aşa cum îi oferă lui Radu Muntean pentru filmul Furia (Joint), căci despre el e vorba. Furia e o producţie – trebuie spus din start – inferioară ambelor filme citate mai sus. Materia pe care o oferă viaţa de cartier e prea puţin dospită, observaţia rămâne superficială. Celelalte două intrau mult mai adânc printre rotiţele ce fac să se învârtă mecanismul vieţii de cartier şi explorau cauzele, prin prisma efectelor. Furia rămâne aici la stadiul de constatare, e ca o demonstraţie de abilitate a mişcării, a lunecării printre personajele cartierului şi atât.
Are însă elemente ce pot fi considerate drept promisiuni certe pentru cariera debutantului Radu Muntean. Sunt câteva scene excelent lucrate (culminând cu cea, remarcabilă, de final), care demonstrează că regizorul are "stofă" şi că, dacă va da mai multă atenţie substanţei scenariilor viitoare, va evolua. Mai are şi simţul actorului – Dragoş Bucur e din nou uimitor (după un rol de aceeaşi factură din Marfa şi banii), personajul îi vine ca o mănuşă. E, în mare parte, meritul lui Radu Muntean de a fi ghicit personajul şi, poate, tot meritul lui în a-l fi mânuit. Mai are, Muntean, şi intuiţia de a-l folosi pe Adrian Copilu’ Minune în propriu-i personaj. Şi are nu doar intuiţie, ci şi (ceea ce e cu adevărat remarcabil la un debutant) capacitatea de a folosi kitschul ca materie de lucru, fără a cădea în kitsch. Aceasta e una din materiile cele mai înşelătoare şi riscante, dacă nu ai destul simţ al naturalului, firescului pe de o parte, şi al grotescului pe de altă parte, poţi eşua în Turnul din Pisa. Foarte bine gândite sunt şi celelalte personaje: Mona (Dorina Chiriac), Gabonu (Adrian Tuli), Felie (Adrian Vasluianu)...
Filmul e bine gradat, succesiunea de evenimente duce la acumularea treptată a furiei şi la răbufnirea din final, când e omorât prototipul ce atrage asupră-i toată repulsia unui băiat de cartier care, departe de a fi un model comportamental, are destul de multă verticalitate. Departajarea bine-rău e, de altfel, făcută cu discernământ – ceea ce bucură e faptul că prototipul băiatului de cartier nu e idealizat, ci-i văzut cu bunele şi relele lui deopotrivă. A-l condamna a priori şi în totalitate, desprinzându-l din contextul social în care evoluează, e laş şi tot atât de eronat pe cât e să-l transformi într-o victimă 100% a mediului. La fel ca oricare alt om din oricare alt mediu, şi băiatul de cartier are responsabilităţi şi poate alege între bine şi rău.
Furia (din titlul filmului şi al articolului de faţă) e mult mai mare în Joint (unul din titlurile de platou) decât în Marfa şi banii şi Occident, unde personajele se lasă copleşite şi sunt neputincioase. În filmul lui Radu Muntean, furia e la fel de mare ca-n La Haine, al lui Kassovitz (în varianta ei justificată) sau ca-n Assassin(s), al aceluiaşi Kassovitz (în varianta ei semi-gratuită).
Furia celor trei regizori însă, faţă de inerţiile unui sistem cinematografic anchilozat, submediocru în proporţie de 90%, e de aceeaşi factură şi de bun augur. Poate că şi alţii să mediteze la ea – de exemplu Adrian Pintea, înainte să afirme că preferă un rol în nulităţi cu fasoane, vorbite pe englezeşte, unui rol (citez: "puţin ofertant", sic!) cu mult argou în vocabular. Nu de alta, dar şi pulă, pizdă, fut şi fuck există în limba română (ultimul dintre ele chiar şi împotriva dorinţei domnului Pruteanu), chiar dacă pudibonzii se oripilează auzindu-le. Exprimă o Realitate şi pot fi folosite – culmea! – pentru a face Artă. Totul e să ştii cum.