Cîrtiţa lui Martin Scorsese nu iese la lumină decît prin actori - The Departed

După The Aviator (2004) şi un documentar despre Bob Dylan (No Direction Home: Bob Dylan, 2005), Martin Scorsese (care face 62 de ani pe 17 noiembrie) a scos în acest an The Departed, lungmetraj de 2 ore şi jumătate despre care susţine că nu ar fi un remake al succesului hong konghez Afaceri infernale (2002, regia Wai Keung Lau şi Siu Fai Mak).

Probabil pentru că scenaristul William Monahan n-a văzut filmul original decît după ce şi-a făcut treaba lucrînd pe baza traducerii în engleză a scenariului original, dar mai degrabă datorită orgoliul artistic al lui Scorsese. Acesta n-are nevoie, nu?, să facă remake-uri.

Nu cred, într-adevăr, că lui Scorsese i-ar lipsi poveştile, dar cea din Afaceri infernale e complexă şi atrăgătoare pentru oricine se încumetă: un joc de-a şoarecele şi pisica între un poliţist sub acoperire, infiltrat într-o bandă mafiotă (Triadele din Hong Kong în filmul original, mafia irlandeză din Boston la americani) şi un poliţist care lucrează pentru mafioţi. Primul lucrează pentru Departamentul de Poliţie, celălalt pentru Secţia de Investigaţii Speciale. O pîndă densă care flirtează cu substituţia identităţilor, cu atît mai mult cu cît eroii se bat fără să ştie şi pentru inima aceleiaşi femei (psihiatru, na!), o poveste fracturată în care dacă pierzi un amănunt se deşiră tot lanţul, al cărei catharsis e scăldat în sînge, în vreme ce finalul confirmă teoria potrivit căreia adevărul nu trebuie să fie mereu ca uleiul.

Intriga poliţistă nu ar fi exclus fresca socială pentru care Scorsese a manifestat mereu disponibilitate, fie că vorbim de Alice Doesn't Live Here Anymore, The Age of Innocence sau Casino, la fel de bine cum şi subiectul era perfect pentru cineastul atît de familiar cu lumea dură a mafioţilor.

Totuşi, cel mai bun lucru în film rămîn actorii. Scorsese i-a pus faţă în faţă pe Leonardo DiCaprio şi Matt Damon, gravitînd în jurul nucleului dur (şi durului) Jack Nicholson (pe post de şef de haită mafiotă)- iar în spatele lor, dar în faţa cortinei, a desfăşurat o întreagă echipă de vedete: Mark Wahlberg, Martin Sheen, Ray Winstone, Alec Baldwin, alături de care a aşezat-o pe mai puţin cunoscuta, dar foarte eficienta Vera Farmiga.

Filmul nu se numără printre cele mai bune filme ale lui Scorsese, în special din pricina scenariului care e suficient de confuz pentru a te plictisi pînă la terminarea celor două ore şi jumătate. Deşi extrem de strîns decupat şi montat, filmul dă impresia pe largi calupuri că e lipsit de ritm, de suspans, de dramatism. Vechi colaborator al lui Scorsese, directorul de imagine Michael Ballhaus construieşte o imagine clară, epurată şi eficientă care scoate în evidenţă legăturile complexe dintre personaje, fără a face însă din The Departed un film memorabil. Nici măcar "mai memorabil" (sic) decît The Aviator. E regretabil că distribuitorul român a tradus titlul prin "Cîrtiţa", dezvăluind din prima subiectul spectatorului care n-a văzut originalul.

Şi altul:
Ultima şansă / The Last Time n-are nici o şansă. The Last Time, titlu plat tradus la noi asemănător (ca să-l uităm mai repede), Ultima şansă, este un film atît de plictisitor încît cred că şi actorii (Michael Keaton, Brendan Frazer, Amber Valetta) s-au plictisit jucînd. Regizorul Michael Caleo ar vrea să ne livreze un film "intimist" (justificînd sărăcia scenografiei şi a imaginii), "de actori" (echilibrînd uscăciunea scenariului), dar sfîrşeşte prin a semna un film în care totul e ieftin începînd cu povestea junglei urbane cu agenţi de vînzări pe post pe hiene şi terminînd cu lipsa completă de alchimie dintre Keaton şi Valetta.