Scorsese nu mă mişcă, frate! - Departed

Nu sunt un mare fan de-al lui Scorsese decât în măsura în care mi-a plăcut foarte tare Taxi Driver, filmul care l-a făcut celebru pe de Niro. Ca să le iau în ordine inversă, Aviatorul nu mi-a spus mare lucru, Gangs of New York mi s-a părut îngrozitor şi inutil de lung, Casino a fost OK datorită cvartetului de meseriaşi care a jucat în el ş.a.m.d.

După ce am văzut The Departed, marele candidat "oscarian" 2007, nu m-aş hazarda să mă entuziasmez, preferând să rămân în acelaşi registru: Scorsese nu mă mişcă, frate! Sigur, filmul e bun, are o idee uşor ameţitoare la început şi de-a dreptul năucitoare către final. Actorii sunt, ca de obicei, din liga de platină. Şi totuşi... hmmm.

Pe scurt, pentru cine nu l-a văzut încă, filmul e cu cârtiţe (mai exact şobolani, ca să respectăm scenariul): una (di Caprio) e made in Police şi e infiltrată în Mafie, cealaltă (Damon) e made in Mafia şi e infiltrată în Poliţie. Jocul acesta devine la un moment dat atât de interesant încât pe parcursul filmului te întrebi dacă nu cumva totul se transformă într-un cerc vicios în care "cine vânează pe cine?" e întrebarea capitală.

Şi pentru că dintr-un cerc nu se iese decât cu violenţă, era necesar ca Scorsese să rezolve problemele ucigându-şi cu un sânge mai rece ca orice şarpe de Nevada TOATE personajele, într-un carusel pac-pac-ian absolut năucitor, perfect încadrat în axioma: 1 omoară pe 2, 3 omoară pe 1, 4 omoară pe 3 şi când 4 crede că a scăpat fericit apare 5 care-i trage fără scrupule un glonţ bine ţintit, trimiţându-l în veşnicele plaiuri ale vânătorii.

Filmul are destule erori şi, pe alocuri, am avut impresia că e cam prost montat (poate că aşa or fi vrut...) însă până la urmă contează impresia finală: eu rămân nemişcat dar cu memoria cinefilă impregnată de magistralul Jack Nicholson, la fel de bun şi când îi curg şuvoaie de sânge din gură.