Atentă la tot ce s-a spus, cîrtit şi bîrfit anul trecut cu privire la Festivalul Naţional de Teatru, criticul de teatru Marina Constantinescu, selecţioner unic şi director artistic şi al ediţiei de anul acesta, a răspuns aproape fiecărei obiecţii.
S-a restrîns protocolul, s-au tăiat numele în listele de invitaţi şi s-au pus în vînzare bilete, în aşa fel încît la banchet să poată participa şi publicul, nu doar rudele nuntaşilor. Au fost invitate teatre din străinătate, cu renume, din dorinţa evidentă de a trece dincolo de contemplarea propriului buric, prin încercarea de înscriere într-un sistem de comparaţii care să permită un discurs critic mai aplicat despre starea teatrului românesc. Şi, cel mai important, modulele Recitaluri, cel de Dans şi cel cu un titlu dificil de descifrat - INDIE (Independenţă - Noutate - Diversitate - Iniţiativă - Experiment ) nu sînt nişte adaosuri pentru amatorii de reprezentaţii exotice, ci expun ceea ce mulţi cred că este doar mişcarea subterană a teatrului, de fapt, mai dependentă decît pare de ceea ce se petrece (sau nu), la parter şi la etaj, pe scenele subvenţionate. În felul acesta se poate obţine o panoramă concludentă a forţelor creatoare pe care se poate conta cînd se alcătuiesc proiectele de viitor. În ultimul timp, nimeni nu mai plănuieşte repertorii sau spectacole, toţi fac proiecte.
Nu cred că naivitatea caracterizează echipa de organizatori şi că există vreo persoană atît de căzută din nori încît să se aştepte la mulţumiri şi recunoaşteri; se vor auzi acuzaţii nu doar din partea celor neinvitaţi dar şi de la cei invitaţi, supăraţi din cauza orei, a sălii, ori de puţinătatea reclamei şi în orice caz de complotul criticilor şi al electricienilor.
Module fără modele
Trăsătura definitorie a Festivalului din anul acesta mi se pare a fi varietatea şi complexitatea colecţiei: s-au adunat toate piesele aparţinînd obiectivului care s-ar putea numi teatrul românesc. Ceea ce nu înseamnă că n-au rămas spectacole bune pe dinafară; dar nu dintre acelea definitorii pentru o direcţie, selecţia fiind, în felul ei şi un pariu cu viitorul. Construcţia lipseşte şi această realitate aparţine vieţii de fiecare zi, ea nu poate fi reparată în timpul unui festival, decît dacă se doreşte un sat al lui Potiomkin.
Modulele nu sînt altceva decît reflexul simptomului autist caracteristic mişcării teatrale: grupurile iniţial solidare estetic se desfac de îndată ce se diferenţiază prin succes sau prin capacitatea de a atrage fonduri. O bursă sau un stagiu în străinătate deplasează obiectivele revoluţionare iniţiale în sfera amintirilor din tinereţe. Asistăm la multe debuturi promiţătoare în materie de inovaţie teatrală urmate de mimarea unei revolte proiectate pentru export. Aşa cum observa şi un cronicar care a investit multă energie şi sentiment în promovarea formelor noi de teatru create de noua generaţie, o bună parte a inovaţiei vine de la cei consideraţi artişti ai establishment-ului: în Festival, Alexandru Tocilescu Elisaveta Bam de Daniil Harms la Bulandra, Andrei Şerban, Purificare de Sarah Kane (spectacol invitat), spectacolele de la Tîrgovişte şi Cluj-Napoca semnate de Mihai Măniuţiu. Dincolo de oscilaţiile în valoare şi recepţie din cariera lui Radu Afrim, se poate cred afirma că el a reuşit să urce la parter, fără pierderi semnificative, ceea ce gîndea în subsol. Mihai Măniuţiu include în concepţia sa despre teatralitate căutările şi izbînzile celor care fac teatru-dans. Horaţiu Mihaiu, unul dintre cei mai încăpăţînaţi oameni de teatru în refuzul formelor tradiţionale, e prezent în secţiunea spectacole, considerată a fi principală.
De pe Marte, în Ferentari
Opţiunea pentru regizori, etalată de Marina Constantinescu, nu poate asigura un afiş omogen sub raportul valorii, dar poate contribui la cunoaşterea unei realităţi dinamice. Se poate bîrfi şi cîrti la infinit, dar cred că ediţia de anul acesta a Festivalului a surprins unul dintre procesele cele mai complicate şi mai dureroase: destuparea vaselor comunicante dintre generaţiile de artişti, disponibilitatea creatorilor de teatru de a-şi păstra o ingenuitate binevoitoare cînd privesc spectacole semnate de alţii.
Mă întreb cum aş răspunde dacă un ipotetic iubitor de teatru de pe planeta Marte m-ar întreba ce să vadă în aceste zile: mi-ar fi greu să aleg un singur spectacol nu pentru că n-ar fi unele foarte bune, dar mi s-ar părea mai important să-l las să se ducă la ce se nimereşte (nimic nu va fi catastrofal) pentru a înregistra pulsul unui organism care se înnoieşte păstrîndu-şi capacitatea de a reacţiona înţelept. Dar dacă ştiu ce i-aş spune unuia de pe Marte, nu ştiu ce i-aş recomanda unuia din Ferentari. Dar aceasta e o problema viitorului Festival.