Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Festivalul Naţional de Teatru 2006

În fundul gol pe pian - FNT 2006


Suplimentul de cultură, noiembrie 2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Ai o viziune regizorală, ai un text bun, dar nu ai actori. Ce faci? Renunţi să faci un spectacol? Nu cred că e soluţia cea mai bună. Pe de altă parte, cît din viziunea ta şi din calitatea textului se menţin în absenţa verigii tari pe care o dă carnea emoţională a prezenţei vii? Şi cît de autentic e spectacolul fără această prezenţă?

Ce le lipseşte, din păcate, celor mai multe dintre spectacolele româneşti este forţa organică. Vezi cusăturile, vezi asamblările, dar, din ce în ce mai puţin, vitalitatea dramatică. De ce Ivanovul a fost, indiscutabil, un spectacol de vîrf în Festivalul Naţional de Teatru? Pentru că trupa de la Katona Joszef din Budapesta este impecabilă şi regizorul Ascher Tamás inteligent, subtil, atent la supapele tensiunii dramatice şi la deturnările gravităţii de fond. Plictisul gravid, lîncezeala sordidă şi neputinţa obsesivă nu sînt nici o secundă enunţate ca atare, ci dezbrăcate la piele de tonul sobru. Ivanovul ungurilor e Cehov cu mult paprika. Inciziile comice suculente nu ţin de o deconstrucţie semantică, ci de o anulare a clişeelor de receptare. Melancolia şi greutatea cehoviene sînt aduse la fileul deconspirării tragicului în forma lui greu ingurgitabilă.

Ascher Tamás e un regizor minuţios situaţional, un regizor care aruncă în joc reversul autorităţii plictisului şi te face să înţelegi de ce, de la un punct încolo, a nu vrea nimic poate să devină un mod de viaţă. Cel mai autentic cu putinţă pentru un tip ca Ivanov, uzat de prozaismul întîmplărilor de zi cu zi, de gustul rînced al compromisurilor. Cu părul în ochi şi total abulic, Ivanov e cea mai puternică imagine a sictirului fără limite şi fără de ce-uri. Îl macină indiferenţa, dar, în acelaşi timp, se mulează perfect pe calapodul ei. Nu îşi doreşte decît un singur lucru: să fie lăsat în pace, să se sustragă oricărei posibile deveniri, să nu fie întrebat unde şi de ce pleacă, cînd şi de unde vine. Pentru Ivanov, orice explicaţie este sinucigaşă. Nu poate să-i spună soţiei pe moarte de ce nu o mai iubeşte, nu poate să accepte o nouă căsătorie, pe scurt, nu poate să trăiască fără să despice firul în aţe ale torturii psihice. Embrionul ratării îl protejează şi în acelaşi timp îi taie respiraţia oricărei acţiuni. Nu vrea decît să fie în afara liniarităţii evenimentelor. În Ivanov colcăie chestionarul nevrozelor şi blocajelor pe care Fekete Ernö nu le supralicitează în interpretare. Dimpotrivă, felul în care regizorul ungur îi construieşte actorului contexte care umanizează angoasa şi o coboară la nivelul intenţionat primitiv este exemplar. Situaţia teatrală contraofensivă a unuia dintre cele mai profunde şi grele monologuri din text probează o lectură regizorală de mare ingeniozitate subtextuală. Cu plictisul pe buze şi pantalonii pe jos, Ivanov traversează în fundul gol camera şi se aşază pe pian în timp ce fumează. Nu simţi nici o secundă plumbul din acest monolog care, dacă nu e gîndit într-o încadratură deşteaptă, poate deveni de un patetic absolut. Pe jumătate dezbrăcat, Ivanov descoperă tot ce e mai uman derizoriu şi dramatic în el.

Ascher Tamás are o tehnică a inversării poziţiilor de forţă dramatică extraordinară.

Scena de plictis colectiv în care tinerele stau la petrecere cu ochii în gol şi rîd tîmp, iar tinerii mestecă în ceşti ca şi cum ar rumega în tihnă iarbă este o adevărată secvenţă felliniană. Bătrîna cu baston pe care clovnul locului o sărută pasional devine, fără să scoată un cuvînt, o prezenţă de mare impact.

Ivanov este spectacolul adrenalinei din spatele plictisului. Este o mostră de vitalizare a unui text cu care poţi oricînd să faci teatru letargic. La fel cum poţi să faci, cazul spectacolului de faţă, teatru în priză.

Purificarea lui Andrei Şerban este un spectacol care merge dincolo de termeni ca insuportabil, îngrozitor, şocant. Sau poate rămîne doar în limitele acestor termeni într-o Românie în care analiza spectacolelor se opreşte de multe ori la probleme de limbaj. Să faci Sarah Kane la noi înseamnă să-ţi asumi un risc de receptare care e evident. Pentru că anatomo-psihopatologia dramaturgică a sinucigaşei bombe - Sarah Kane - n-are limite. Şi uneori nici regizorul. Andrei Şerban a păstrat fragmentarismul scriiturii într-un spectacol care are momente de tensiune şi momente de maximă deriziune. Ce, de ce şi cum ar merita dezbătut într-o discuţie pe care, de obicei, festivalurile o nasc. Dacă Purificare ne revoltă, haideţi să vedem şi de ce.



 Toate articolele despre Festivalul Naţional de Teatru 2006


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Mihaela Michailov


Alte articole

 Ranevskaia nu respectă deadline-ul, Mihaela Michailov
 Democraţia ca obiect de studiu, Alice Georgescu
 Chéreau şi Brook: fascinaţia textului - La légende du grand inquisiteur, Liviu Ornea
 Dan C. Mihăilescu şi Mihai Măniuţiu dansând pe ruine, Cristina Modreanu
 Festivalul ideilor preconcepute - FNT 2006, Iulia Popovici
 Toate articolele despre Festivalul Naţional de Teatru 2006


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer