A venit Chéreau la Bucureşti în cadrul celei de-a XVI-a ediţii a Festivalului Naţional de Teatru. A venit şi-a citit Legenda marelui inchizitor, după un text de Dostoievski. Un text complex, filosofico-poetico-religios, lecturat de unul dintre cei mai importanţi regizori ai lumii. Alegerea acestei formule scenice nu a fost concludentă pentru opera lui Chéreau.
S-a implantat o livadă de vişini la Bucureşti. Acea Livadă de vişini a lui Cehov, cu o Ranevskaia care nu ţine cont de deadline-uri. Pomii urlă, livada e tăiată. Zgomotul scrîşnit al fierăstrăului îţi face creierii varză. Un spaţiu care e, de fapt, timp embrionar analgezic, ras de pe suprafaţa pămîntului. Nu şi de pe carnea memoriei. În regia lui Claudiu Goga, spectacolul făcut la Teatrul Sică Alexandrescu din Braşov nu are o unitate de sens şi nici o forţă intempestivă a relaţiilor dintre personaje. Există în textul lui Cehov arcuri de tensiune relaţională, care se pierd total în montarea lui Goga. Singurul personaj dramatic de pe scenă, construit printr-o sumă de detalii care îi traforează identitatea, este Epihodov. Nenorocirile lui, la prima vedere insignifiante, care culminează cu apariţia de spital - capul şi mîna în ghips din final - au o semnificaţie, de cele mai multe ori, contrapunctică în spectacol. Contrapunctul funcţionează bine în unele momente luate separat, dar nu în ansamblu. Scenele nu se leagă într-o structură de adîncime care să motiveze dependenţa de livadă. Nu înţelegi decît la modul expozitiv, adică al spunerii efective a textului pe scenă, care sînt nivelurile de raportare afectivă ale Liubov Andreevnei la acest spaţiu termic.
Livada de vişini este, pînă la urmă, un text de o violenţă copleşitoare şi de o inocenţă stupefiantă. Nici unul dintre aceste paliere nu are destulă consistenţă în sens dramatic. Deposedarea este semnul defrişării unui timp care trăieşte nostalbulic. Numai că nostalgia e doar expusă în spectacol. Metaforele la care apelează Claudiu Goga sînt imagini în sine. Dacă o scenă e invadată de funii, de ce acele funii nu au forţa unei lumi? Funiile şi leagănul ar fi putut fi polii dramatici ai încleştării unor universuri care îşi surpă funcţia. Şi încă ceva: dacă nu ai, mă refer la rolurile de anvergură, actori care să susţină textul şi nici o viziune regizorală care să aducă drama violării unui spaţiu într-un context semnificant, de ce faci Livada de vişini? Cel mai bun spectacol din ultima vreme cu Livada de vişini este, indiscutabil, cel al Andreei Vulpe, făcut la Teatrul Naţional din Tîrgu-Mureş, Compania Tompa Miklos. O montare care transforma livada în succesive încăperi inocente ale unui timp magic.
Au descins nişte discipoli printre noi. Cei din spectacolul regizat de Tompa Gábor la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj Napoca. Textul Discipolii al lui Visky András are autenticitatea unui manifest religios cotidian, a unei lame de cuţit care taie cronologia răbdării şi mîntuirea prin suferinţă în particule cu sens transmutabil. Peste etajul biblic se aşază flash-uri torturante din România anilor '50-'60, poveşti ale detenţei în lagărologia mentală contemporană, experienţe traumatizante pe care le vezi răbufnind la propriu în carne şi oase, prin jocul fizic exemplar al actorilor. Excelentă gestaţia panicii, absurdrama colectivă care capătă prin fiecare prezenţă în parte o buclă de tensiune. Tompa Gábor creează o omogenitate scenică perfectă a durerii şi îndurării.