S-a glumit mult, cu ocazia lansării, pe tema combinaţiilor posibile dintre titlul Dansând pe ruine şi numele autorilor volumului intitulat aşa, apărut recent la Editura Ideea din Cluj. Spun autori fiindcă e vorba aici despre o serie de eseuri pe marginea spectacolelor regizorului Mihai Măniuţiu, scrise de criticul literar Dan C. Mihăilescu, dar şi de intervenţia subînţeleasă a însuşi autorului spectacolelor menţionate.
E greu de spus cine anume "dansează pe ruine" în acest album, fiindcă acela care pune "oglinda" în faţa spectacolelor lui Măniuţiu, comentând sensurile multiple şi profunde ale acestora, se bucură la fel de mult de spectacolul "postapocaliptic" descris de regizor cu frenezie şi hrănit din propriu-i interior. Sau măcar de imaginaţia de care dă dovadă regizorul când îşi împlineşte "funcţia de avertizare" spunându-ne că sunt puţine raze de lumină în întunericul acestei vieţi, al acestei lumi, dar cine are ochi să le vadă, le va vedea.
Sunt două tipuri de reacţii pe care le stârnesc spectacolele lui Măniuţiu, observa Dan C. Mihăilescu, cu ocazia lansării: unii spectatori reacţionează la asaltul sumbrului şi al cinismului cu o neaşteptată poftă de viaţă, alţii sunt sufocaţi şi otrăviţi într-o oarecare măsură de viziunea întunecată a regizorului, ce pare a selecta tot răul fizic din jur pentru a-l transcrie în plan metafizic.
Dar forţa şi farmecul teatrului stau tocmai în capacitatea lui de a ne tulbura, plasându-ne într-un alt unghi din care să ne reconsiderăm existenţa. Iar din acest punct de vedere, Mihai Măniuţiu, care se dovedeşte nu numai un excelent practician al acestei arte, ci şi un teoretician al ei, confirmă dimensiunea filozofică a actului teatral. Eseurile sale scenice, combinate cu acelea scrise, se hrănesc dintr-o vână cioraniană, cum observă Dan C. Mihăilescu în volum cu admiraţie nedisimulată. Fascinaţia pentru extincţie, presimţirea acesteia, revolta faţă de un Dumnezeu iubit, "pumnul ridicat spre cer" al aceluia care nu are în codul său genetic sămânţa resemnării - toate acestea fac din spectacolele acestui regizor alcătuiri (aproape) la fel de complexe ca personalitatea lui contradictorie.
Altfel spus, cu exclamaţia eseistului care i-a dedicat aceste gânduri (înscrise aici în română, engleză şi franceză): "Atâta fericire pe propria-ţi lespede tombală, mai rar!"