"Ţi-am citit articolul. Ai fost foarte dură!"; "Să ştiţi că am citit ce-aţi scris în... Foarte blîndă aţi fost!" Sînt două opinii pe care le-am înregistrat, la o zi distanţă una de cealaltă, în legătură cu unul şi acelaşi comentariu dedicat Festivalului Naţional de Teatru de anul acesta. Ambele proveneau de la persoane "din meserie", care, desigur, au pornit imediat să le argumenteze pe larg, demonstrîndu-mi, una, că festivalul a fost el slăbuţ, dar nici nu avea cum să fie mai durduliu, în condiţiile decăderii dramatice a profesiunii de regizor în România de azi, şi cealaltă, că trebuie atacat puternic şi în forţă obiceiul unor critici (inclusiv al selecţionerului) de a lucra "în funcţie de prietenii" şi de a pune în vedetă "toate porcăriile", doar pentru că aparţin unor aşa-zise nume ale teatrului actual. Inutil să precizez - îmi place totuşi să o fac - că nici una, nici cealaltă dintre persoanele cu păreri nu era ţinută, prin profesie sau loc de muncă, să îşi exprime public respectivele păreri. Altminteri, probabil că, la fel ca o colegă de meserie cu care comentam, în foaierul unui teatru, spectacolul unei glorii a regiei autohtone, socotit de amîndouă pur şi simplu prost, ar fi căzut pe gînduri, ar fi privit atent în jur şi mi-ar fi susurat la ureche: "Ei, să vedem acuma cine o să aibă curajul să scrie ce crede!".
E drept, autorii de cronici, eseuri, consemnări pe teme teatrale par să fie supuşi în zilele noastre unui stres suplimentar faţă de acela (normal şi constructiv, zic eu) derivînd din teama ca diagnosticul lor (eventual, eronat sau amendabil) să nu producă răni sufleteşti, prăbuşiri morale sau chiar mici necazuri materiale. O modă instalată postrevoluţionar în viaţa publică românească (democraţia, cum ar veni) le dictează creatorilor de spectacol să nu înghită nici un fel de observaţie critică fără să reacţioneze - şi anume, nu în gînd, nu între patru pereţi, nu între amici (ce haz ar avea?), ci cît mai vizibil şi mai audibil de către toată lumea. În feluri felurite. Cei interesaţi s-ar putea chiar amuza întocmind un repertoriu al răspunsurilor pe care artiştii scenei (mai cu seamă regizorii) le dau scrierilor care nu-i laudă. (Exemple: după o cronică negativă, autorului acesteia nu i se mai spune "Bună ziua" - la propriu; cronicarul "rău" este reclamat la directorul ziarului sau al revistei; este atacat, prin viu grai, telefonic sau în scris, cu epitete denunţînd nepriceperea, incultura, interesele oculte sau chiar defectele sale fizice etc.) De regulă însă, cronicarul (în special dacă se simte uşor nesigur pe picioarele publicaţiei ori ale propriei calificări profesionale) nu izbuteşte să ia suficientă distanţă faţă de aceste efecte (neprevăzute?) ale articolelor sale. El suferă şi tace.
Dar asta este - spun artiştii - ceea ce fac, de obicei, ei înşişi, atunci cînd sînt mustraţi de presă. "Păi, nu au dreptate bieţii oameni să mai răbufnească şi ei cînd le ajunge cuţitul la os?", s-ar putea întreba un suflet caritabil. "Las' să vadă şi criticii cum e cînd te înjură cineva prin gazete!" În principiu, situaţiile par identice. În realitate, se deosebesc fundamental. Metafora teatrului ca oglindă a societăţii în care funcţionează e atît de frecvent utilizată, încît a ajuns aproape un loc comun; într-adevăr, într-un fel sau altul, scena le arată, celor care o privesc, ce este urît, greşit, stricat în ei şi în relaţiile dintre ei. La rîndul său însă, scena are nevoie să controleze justeţea imaginii pe care o reflectă recurgînd, şi ea, la o oglindă. Această oglindă este critica. Fireşte, la fel ca şi prima, şi cea de-a doua oglindă poate fi din cînd în cînd (sau, în cazurile grave, mai mereu) ciobită, înceţoşată, de calitate proastă, strîmbă ori rău ţinută. Rostul ei nu trebuie însă ignorat sau negat - tocmai în numele democraţiei. Dar şi pentru că (iar aici intervine deosebirea uriaşă amintită mai sus) artiştii scenei exercită o profesiune care nu numai că este publică, dar care, spre a exista, foloseşte banii publicului; mai mult, atunci cînd avem de-a face cu un teatru subvenţionat, banii publici. Iar orice activitate implicînd banii cuiva implică, automat, obligaţia de a da socoteală pentru aceşti bani acelui cineva. Sau reprezentanţilor săi.
Cînd am pornit să scriu articolul de faţă aveam, de fapt, altă intenţie: aceea de a mă băga şi eu în polemica iscată, prin susţinutele eforturi ale regizorului Andrei Şerban - eforturi încununate de un frumos succes şi care au prilejuit stupefiante ieşiri la rampă, prin publicaţii cotidiene, unor persoane, altfel, stimabile -, în jurul unui spectacol de-al său de la Teatrul Naţional din Cluj. Ca să zic aşa, mi-o cerea naţiunea (citez: "Tu n-ai nici o părere?", "Dumneavoastră ce credeţi, cine are dreptate?") şi propriul onor (cum am mai zis, şi eu sînt român!). Numai că... teribilele fulminaţii ale artistului mi-au amintit lecţia de democraţie aplicată pe care, ca director şi autor al unui spectacol (în general, modest apreciat) la Teatrul Naţional din Bucureşti, domnia sa a administrat-o, cu ani în urmă, cronicarilor special convocaţi în sala Amfiteatru a instituţiei, citind şi combătînd, frază cu frază, comentariile negative sau rezervate. Adică nu elogioase. După care, Andrei Şerban a plecat în America, patria democraţiei, declarînd că a fost alungat din teatrul românesc. Şi din România nedemocratică. Spun drept că n-aş fi suportat ideea de a risca să contribui şi eu acum, cu modestele mele posibilităţi - mai ştii?! -, la declanşarea unei decizii atît de grave. Cu democraţia nu-i de glumit.