Cred că un spectacol ca cel prezentat în Festivalul Naţional de Teatru de Patrice Chéreau (La légende du grand inquisiteur) e de negândit în mediul teatral românesc în care textul nu se bucură, în nici un caz, de respectul pe care i-l acordă francezii. Ceea ce duce, pe de o parte, la montări spectaculoase, dar şi, pe de altă parte, la o anume superficialitate a unora dintre regizori în tratarea textului şi la neplăcute deficienţe de rostire din partea actorilor (Îmi aduc aminte că am dus un amic francez, care înţelege şi vorbeşte un pic de română, la un spectacol după Strindberg. La pauză, spre surpriza mea, amicul mi-a spus că ăsta nu poate fi Strindberg, pentru că el recunoaşte vorbirea de pe stradă.)
Dincolo de aceste observaţii, mă întreb de unde fascinaţia pe care o exercită textul dostoievskian ca atare, adică sub forma unui monolog, asupra regizorilor. De ce este interesat un regizor să pună în scenă un text care, indiferent de adâncimea filozofică la care ajunge, oferă prea puţine posibilităţi de construcţie teatrală? Ce aduce, în plus faţă de lectura solitară, rostirea, chiar perfectă şi la intensitate incandescentă? Probabil că fiecare are impresia că poate releva ceva important sau că misterul teatrului apropie într-un mod mai direct spectatorul de gândul scriitorului.
Poate că Chéreau nu în ipostaza de regizor, ci în aceea de actor a fost atras de text. Deşi nu cred, pentru că, în acest caz, nu ar fi citit (să observ şi că în program nu stătea scris "spectacol lectură" şi multă lume a fost nemulţumită să vadă actorul intrând cu textul în mână). Chéreau a citit - ba chiar, la un moment dat, s-a întrerupt ca să ia şi o gură de apă dintr-o sticlă de plastic căreia i-a înşurubat la loc capacul. Nu ştiu dacă numai din această cauză - lectura -, dar energia nu a trecut în sală, tensiunea nu s-a născut. Unii spectatori au ieşit din sală, alţii s-au plictisit copios. Şi nu doar din lipsa obişnuinţei cu acest gen de spectacol. Tot aveam senzaţia că ceva urmează să se întîmple, aşteptam să-nceapă. Dar n-a început. Am rămas cu amintirea unui glas frumos, a unei dicţii remarcabile, a unei rafinate stăpâniri a melodiei limbii franceze, cu spectacolul unui mare actor care părea că nu dă tot ce poate. Pe de altă parte, a fost clar că Chéreau îşi regizase spectacolul, lucru vizibil în felul cum îşi schimba poziţiile, de exemplu, folosind toate cele trei scaune din jurul mesei, şi în mimarea dialogului. De ce, atunci, a ales acest hibrid, nefericit aş zice, între lectură şi spectacol?
Am fost cu atât mai dezamăgit de acest spectacol cu cât, exact cu o lună în urmă, văzusem, la Paris, o versiune a aceluiaşi text montată de Peter Brook şi jucată de Maurice Bénichou (tot o reluare, se mai jucase şi în 2004). Spre deosebire de Chéreau, Brook a ales să facă un adevărat spectacol. Durează numai cincizeci şi cinci de minute (al lui Chéreau, o oră şi jumătate) şi este jucat, nu citit. Textul (adaptat de Marie-Hélène Estienne) începe direct de la scena din piaţa catedralei (nu are, aşadar, preambulul lămuritor, cam lung, ales de Chéreau) şi este jucat, insist, jucat, admirabil de Bénichou. Pe podeaua de la Bouffes du Nord se află doar un dreptunghi de pânză gri-deschis cu două taburete plasate pe o diagonală. Pe unul dintre ele stă - excelentă idee a lui Brook - un actor tânăr (Ken Higelin), îmbrăcat în negru, care-l întruchipează pe Iisus. Acesta nu rosteşte nici o vorbă, rezistă imobil în scenă pe toată durata spectacolului, se uită tot timpul la Inchizitor şi, la sfârşit, face celebrul gest: sărutul pe buze. Este evident că simpla prezenţă a partenerului îi permite lui Bénichou să intre în relaţie cu el şi acest lucru se simte. E tensiune, e creştere. Bénichou e un mare actor şi are o lungă experienţă a lucrului cu Brook. Are o voce profundă, modulată, o frazare inteligentă, o mare uşurinţă în alternarea celor două roluri: povestitor şi inchizitor. Nu e un spectacol pe care mi-aş dori să-l revăd, dar pot recunoaşte că, spre deosebire de al lui Chéreau, în timpul acestuia, liniştea aceea despre care vorbea Brook, diferită de cea de la început, cea care defineşte, după el, misterul teatrului, s-a produs.