Dacă vrei să ajungi la teatrul La MaMa, trebuie să cobori spre sudul Broadwayului, celebra arteră care secţionează Manhattanul separînd zonele de Est şi de Vest, spre strada 4. La numărul 74 A, o clădire cu patru etaje se evidenţiază în peisaj numai dacă eşti atent ori dacă eşti atras de culoarea ei mai puţin obişnuită: roşu. La unul dintre etajele superioare, un bust alb şi cîteva stucaturi, ieşite puţin înspre înafară, te pot trimite cu gîndul la artă. Coborînd privirea, dai de firma de deasupra uşii principale. Firma e cît se poate de discretă, simplă, cu un înscris de mînă: La MaMa E.T.C (Experimental Theatre Club). Împingînd o uşă masivă, intri într-un hall mic (la New York, spaţiul e valorificat la maxim şi, mai ales, pe verticală) cu casa de bilete, cîteva băncuţe, panouri şi policioare cu pliantele care popularizează programul. Aici, în acest building cumpărat de Ellen Stewart, în 1969, graţie unei stipendii acordate de Fundaţia Ford, s-au scris cele mai importante pagini ale avangardei mondiale de după cel de-al doilea război mondial.
La MaMa e creaţia lui Ellen Stewart. Ea l-a înfiinţat în 1961, mutîndu-se de cîteva ori, pînă la locaţia de-acum. Convinsă că asta e menirea ei, Ellen Stewart s-a luptat cu încăpăţînare, vreme de 45 de ani, ca La MaMa să aibă continuitate şi să fie o rampă de lansare pentru artiştii care nu-şi găseau locul în altă parte. Deschizîndu-le uşa acestor "marginali", printre care s-au numărat dramaturgii Sam Shepard, Jean Claude van Italie, Tom O'Horgan, actorii Harvey Keitel, Billy Cristal, Danny de Vito, regizorii Jerzy Grotowsky, Tadeusz Kantor, Peter Brook, Joseph Chaikin, Richard Foreman, Andrei Şerban, coregrafii Meredith Monk, Kazuo Ono, Ellen Stewart a schimbat pentru totdeauna teatrul american şi pe cel mondial. Asumîndu-şi riscurile experimentului, ale provocării artistice, La MaMa a utilizat arta ca pe un limbaj universal. Aici a fost promovat multiculturalismul într-o perioadă în care rasismul şi xenofobia cunoşteau forme extreme. Născută în Louisiana, în 1919, Ellen Stewart o ştia din proprie experienţă. Venită la New York pentru a putea studia, a dat piept cu rezervele faţă de persoanele de culoare. Simţea însă că trebuie să-i sprijine pe artiştii talentaţi, să le ofere spaţiu de exprimare, iar Ellen a perseverat. La MaMa are acum patru clădiri, trei la New York, cu săli de spectacole, cluburi, spaţii de repetiţii, arhivă, galerie, şi unul în Italia, lîngă Spoleto, unde vara se desfăşoară La MaMa International Symposium for Directors. Bilanţul cifric al celor patru decenii şi jumătate de activitate e impresionant: La MaMa a găzduit peste 2400 creaţii de teatru, dans, cabaret.
Ghidul meu la La MaMa este Ozzie Rodriguez. Ozzie e actor şi regizor, dar a scris şi cîteva texte pentru teatru. Legăturile lui cu acest club experimental datează din 1968. A lucrat o vreme aici, apoi şi-a înfiinţat propria companie, a plecat în Texas, dar, în 1985, a revenit.
Încăperea de la subsol unde e depozitată acum arhiva particulară a lui Ellen Stewart, era iniţial o sală de cabaret. La un moment dat, pompierii nu le-au mai dat avizul, pentru că nu existau condiţii de siguranţă împotriva incendiilor, şi atunci au transformat spaţiul în arhivă. Ellen Stewart avusese inspiraţia de a păstra documente scrise de la toate spectacolele, casete video, mai nou DVD-uri, şi toate aceste preţioase materiale pot fi acum studiate, pe bază de programare, de studenţi, profesori şi cercetători.
Ca orice arhivar adevărat, Ozzie e o persoană foarte organizată. Cunoaşte pe viu istoria acestui aşezămînt avangardist şi te pune rapid la curent cu principalele coordonate care au jalonat cei 45 de ani de existenţă artistică a teatrului. "Teatrul ca întîlnire, aceasta a fost politica estetică a lui Ellen Stewart", îmi explică Ozzie. "Ca să înţelegi ce s-a petrecut aici, trebui să-ţi spun cîteva lucruri despre anii '60: era o perioadă de emancipare în toate domeniile - rasială, sexuală, feministă. Erau anii protestului împotriva războiului, a noilor forme de expresie care încercau să-şi facă loc, să se afirme. În acest context tumultuos a apărut proiectul lui Ellen, care a creat o platformă de lansare pentru cei îndrăzneţi. A promovat texte militante, autoare de teatru care nu puteau ajunge la rampă, actriţe de culoare, asiatice. În anii '70, a urmat explozia multimedia, La MaMa a găzduit-o şi pe aceasta", mai zice Ozzie. "La MaMa a fost de multe ori primul teatru care a făcut asta sau asta. A fost, spre exemplu, primul teatru off-off Broadway prezentat pe un canal de televiziune, într-o producţie care l-a implicat şi pe Andy Warhol".
Ozzie Rodriguez nu a vrut sa devină neapărat arhivar. Dar a înţeles că istoria documentară e foarte importantă şi că cineva trebuie să gestioneze şi trecutul acestui teatru, nu numai prezentul. O evidenţă pe calculator îţi spune foarte rapid ce anume poţi găsi: cronologia spectacolelor, dosare individuale ale creatorilor (dramaturgi, regizori, actori, compozitori, dansatori, coregrafi, păpuşari, artişti media), dosare ale trupelor, ale turneelor, înregistrări video, piese, materiale de presă, afişe, fotografii. Pereţii sînt tapetaţi cu rafturi pe care stau rînduite casete video, fişete cu informaţii despre spectacole şi aparatură audio-video. Două ventilatoare uriaşe plasate în tavan, îşi învîrt paletele, asigurînd microclimatul necesar conservării. O tubulatură uriaşă traversează pereţii, prin ea circulînd aerul care încălzeşte clădirea. Deasupra etajerelor stau, tăcute, măşti: asiatice, columbiene, de commedia dell'arte, cîteva dintre măştile albe din Trilogia lui Andrei Şerban. E un mediu foarte plăcut, care te îmbie să plonjezi în istoria recentă a teatrului.
Tot Ozzie e cel care mă călăuzeşte într-un tur al clădirilor La MaMa. De la cafeneaua iniţială - cea din 1961, plasată într-un subsol în care era loc pentru numai nouă mese şi scaune, a cărei chirie, de 55 dolari/lunar, Ellen a plătit-o cu un cec de ajutor de şomaj -, acum La MaMa este un adevărat complex, un centru artistic. Funcţionează ca o organizaţie nonprofit, finanţată prin fundrising: anul trecut au primit pentru proiectele lor fonduri guvernamentale (35.000 dolari de la National Endowment for the Arts, 70.000 de la The City of New York / Department of Cultural Affairs şi New York State Council of the Arts), stipendii de la diverse corporaţii (banca J.P. Morgan Chase, Carnegie Corporation etc), fundaţii (Ford, Japan Foundation etc) şi donaţii individuale.
De la subsolul cu arhiva particulară Ellen Stewart, urcăm, pe nişte scări late, vopsite vişiniu cu gri, la First Floor Theatre, sala de spectacole de la primul nivel. Cînd au cumpărat clădirea, aceasta figura pe lista de demolare, şi nu avea decît patru pereţi. I-au pus acoperiş, au reparat-o, au dotat-o cu tot ce e necesar pentru un spaţiu artistic. La etajul doi, funcţionează The Club, un cabaret cu 100 de locuri, unde, aşezat la un drink, te poţi relaxa urmărind o comedioară. Un nivel mai sus sînt birourile, iar la ultimul etaj, al patrulea, locuieşte Ellen. La MaMa e, în cel mai autentic sens al termenului, casa ei.
Cea de-a doua clădire e The Annex. E foarte aproape de prima, "gard în gard", cum am zice noi, numai că la New York nimeni nu-şi face gard, şi datează de pe la 1875. În interior există o sală de spectacole uriaşă pentru New York şi, tocmai prin asta, unică. Spectatorii au la dispoziţie gradene din lemn, modulare, care se pot rearanja în diverse moduri, în funcţie de viziunea regizorului. La fiecare reprezentaţie pot asista circa 300 de spectatori. Există şi un mic balcon, unde publicul mai poate sta. Sala aceasta i-a plăcut extrem de mult lui Peter Brook, care a spus că e exact ceea ce el înţelege prin "spaţiul gol". Acustica e foarte bună, tehnica de scenă la fel, iar ambientul e funcţional întrucît se poate utiliza pentru joc pe toate dimensiunile sale. Deasupra acestei săli sînt amenajate cabine şi cîteva dormitoare, în care sînt cazaţi invitaţii.
În 1970, o veche fabrică părăsită, aflată la doar două străzi distanţă, a îmbogăţit zestrea imobiliară a lui La MaMa. Aici funcţionează Great Jones Repertory Company, trupa care s-a format odată cu venirea lui Andrei Şerban şi care s-a sudat în decursul lucrului la Trilogie. Trilogia lui Şerban a avut o viaţă scenică lungă, fiind reluată cu diverse ocazii, pentru alte locaţii, în Turcia, Coreea, Polonia şi, la începutul anilor '90, la Bucureşti, cu actori români. Imobilul are şapte etaje generoase, oferind multiple spaţii de repetiţii, ateliere. Totul e gratuit, pentru a-i elibera pe artişti de presiunea cheltuielilor materiale. "Costurile foarte mari ale unor noi montări nu dau prea multe şanse avangardei newyorkeze", îmi spune Ozzie. Dictatura banului există, iată, şi în cea mai veche democraţie a lumii. În magazia cu costume se află şi cîteva create de Radu şi Miruna Boruzescu.
Şi în prezent, programul de la La MaMa e foarte plin. Se joacă teatru, dans, cabaret. Se fac work-shop-uri. Un program special, Poetry Electric, se desfăşoară la Club, unde se pot exprima poeţii aflaţi în căutarea unei alternative la lectură (cîtă lume mai citeşte azi poezie?) şi la spectacolele vorbite. Noul format combină muzica, mişcarea, sunetul, dansul cu cuvîntul rostit, într-o reprezentaţie programată pentru o singură seară. Rare sînt excepţiile cînd, doar la cererea publicului, spectacolul se reia.
Un alt proiect de promovare este Play Reading, găzduit tot de Club, unde o dată pe lună, se fac un soi de lecturi dramatizate (Plays-in-Progress) ale unor noi piese de teatru. Intrarea este gratuită. Iniţiat în 1999, experimentul continuă, pentru că există o ofertă bogată de texte.
Tadeusz Kantor a declarat La MaMa "cel mai important teatru în raport cu cultura universală". Intuiţia lui s-a dovedit, şi de această dată, genială. Dintre toate teatrele care sînt înscrise în enciclopediile teatrului universal la capitolul avangardă, La MaMa e singurul care mai există. Secretul longevităţii sale e, probabil, desăvîrşirea lucrurilor făcute cu pasiune.