1-3 decembrie 2006, ora 17.00
Librăria Cărtureşti (str. Pictor Arthur Verona nr. 13, Bucureşti)
"Materia filmului documentar este realitatea, ceva care există într-adevăr, oameni adevăraţi, evenimente adevărate, sentimente, stări de spirit, figuri umane, gânduri, lacrimi adevărate. Esenţa acestei specii este relaţia personală, subiectivă a autorului cu tot ceea ce este exprimat de obicei de construcţia filmului şi obţinut printr-o muncă anevoioasă şi fantastic de interesantă la masa de montaj. Filmul documentar nu vorbeşte despre autor; vorbeşte despre lume şi oameni din punctul de vedere al autorului. Acuitatea, expresivitatea, vitalitatea privirii autorului dau rangul filmului."
Krzysztof Kieślowski.
Vineri, 1 decembrie, ora 17.00
 Din oraşul £ód¼ - Z miasta £odzi (1969, 17 min.)
În filmul său de diplomă, coordonat de Kazimierz Karabasz, Kieślowski utilizează metoda învăţată de la profesorul său. Regizorul priveşte răbdător cu ajutorul camerei de filmat mai multe locuri şi întîmplări din oraşul în care a trăit mulţi ani. Urmăreşte îndelung şi cu atenţie copiii de pe stradă, muncitori textilişti conducîndu-şi colegul proaspăt pensionat, un interpret de concerte solo, sau chiar un om manevrînd o maşinărie neobişnuită care produce curent electric şi pe cei destul de curajoşi ca să plătească pentru a-şi verifica rezistenţa la tensiunea electrică. Privirea regizorului este una plină de blîndeţe şi afecţiune. Peisajul oraşului este compus în acest film din imagini ale locurilor şi oamenilor şi, de asemenea, din muzica de fond. Ascultăm o piesă interpretată de orchestra de mandoline a lui Edward Ciuksza, urmărim un concert beat şi un concert de tinere talente, organizat într-un parc. Filmul se încheie cu versuri dintr-un cîntec de Janusz Szoduński: "Acest oraş nu e pe hartă, dar cu toate astea, undeva există un oraş unde nici o picătură de ploaie rece de toamnă nu cade din cer".
 Am fost soldat - Byłem ¿ołnierem (1970, 16 min.)
Un documentar scurt, simplu, în stilul celor mai pătrunzătoare filme anti-război. Imaginea soldatului şi a combatantului este complet diferită de cea promovată de propaganda Poloniei Populare. Regizorul descrie preţul teribil plătit de soldaţii care orbesc pe cîmpul de luptă pentru aventura lor de război. Veteranii orbi din Am fost soldat îşi pot vedea lumea doar în vise. Ei vorbesc despre aceste vise în faţa camerei de filmat şi a microfonului. Piese de Johann Sebastian Bach ilustrează muzical genericul alb ce separă subiectele consecutive despre care vorbesc cei cinci soldaţi orbi ("Întreb doctorii cît e ceasul", "A trebuit să luptăm atunci", "Războiul e de vină, cine altcineva?"). Repetînd de patru ori procedura, regizorul ne obişnuieşte cu această schemă: muzică, generic alb, text. La finalul filmului, muzica este urmată de un generic... negru. Albul aşteptat nu apare. Ecranul negru şi muzica durează cîteva secunde şi abia apoi apare genericul pe fond alb şi textul. Astfel începem să înţelegem - prin intermediul muzicii şi imaginii - starea în care se aflau soldaţii răniţi pe front. În momentul în care îşi recăpătau cunoştinţa, lumea înconjurătoare vibra de sunete, însă imaginile aşteptate nu le mai apăreau în faţa ochilor.
 Refrenul - Refren (1972, 10 min.)
În acest film, Kieślowski urmăreşte realitatea din Polonia Populară, observînd funcţionarii publici (vocile clienţilor vin din afara cadrului) din biroul municipal de înregistrare a deceselor. La fel ca în orice birou, şi aici se cer dosare, certificate, adeverinţe şi ştampile oficiale. Există o listă de preţuri şi două sau trei tipuri de sicrie, cu pernele umplute cu rumeguş "sub tapiseria de pînză". Rutina zilnică din birou arată cum viaţa şi moartea sînt monitorizate şi înregistrate la fel de meticulos. La începutul filmului, urmărim mîinile funcţionarelor care smulg fotografiile din cartea de identitate a celor decedaţi şi scriu certificate de deces; de asemenea, vedem groparii care fac turul cimitirului pe biciclete. La final, după ce ni se arată rafturi ale depozitului pline cu panglici şi plăci funerare încă nescrise, camera surprinde un spital de obstetrică şi un prim-plan al unui picior de copil de care o asistentă leagă o panglică cu un număr.
 Zidarul - Murarz (1973, 16 min.)
Acest documentar este portretul unui fost muncitor exemplar, activist al unei organizaţii care renunţă la cariera de partid după octombrie 1956 şi redevine un simplu zidar. La momentul realizării, filmul a fost considerat de nedifuzat, astfel încît a fost interzis mulţi ani de zile. Filmul îl prezintă pe Józef Malesa, personajul principal, în timpul zilei mondiale a "celor ce muncesc" - 1 Mai. Camera îl urmăreşte acasă, cu familia sa, apoi pe drumul spre parada de 1 Mai. Cadre ale filmului, preluate direct din raportul de propagandă, au fost alăturate confesiunilor amare ale unui om care s-a lăsat tentat în tinereţe de frumoase slogane ideologice şi a suferit apoi o dureroasă dezamăgire. În acest fel, regizorul arată contrastul dintre oficial şi public, personal şi ascuns. Steagurile care flutură în acea zi de mai, povestea zidarului şi cîntecele comuniste care răsună în fundal contribuie la puternica impresie că lumea nu s-a schimbat prea mult. Polonia anului 1973 este la fel de comunistă ca în urmă cu douăzeci de ani.
 Raze X - Prześwitlenie (1974, 13 min.)
Acesta este unul dintre cele mai personale documentare ale lui Kieślowski. A fost filmat în Sokołowsk, oraş unde regizorul a copilărit, şi în sanatoriul în care tatăl său s-a aflat sub tratament pînă la sfîrşitul vieţii. Pacienţii bolnavi de tuberculoză vorbesc în faţa camerei despre sentimentul dureros al izolării, despre schimbarea bruscă introdusă în viaţa lor de apariţia bolii, şi despre nesiguranţa care o însoţeşte. Ascultîndu-le confesiunile, Kieślowski încerca să afle, cu siguranţă, ce a simţit tatăl său în lupta cu boala. În realizarea cadrelor pline de culoare ce reproduc natura din jurul sanatoriului, echipa de filmare s-a inspirat din filmul lui Ingmar Bergman, "Cries and Whispers".
Sîmbătă, 2 decembrie, ora 17.00
 Curriculum Vitae - ¯yciorys (1975, 45 min.)
Exclus din PZPR (Partidul Muncitoresc Unit Polonez), protagonistul filmului stă în faţa comisiei de control al partidului, care urmează să-i judece cazul. Îşi povesteşte întreaga viaţă şi răspunde celor mai inadecvate întrebări, care-i violează uneori intimitatea. Toate faptele sale sînt interpretate defavorabil la adresa lui, întreaga situaţie fiind asociată, inevitabil, cu Procesul lui Franz Kafka. Regizorul adoptă un stil original de para-documentar. Foloseşte şedinţe reale ale unei comisii de control, dar acest Curriculum Vitae este fictiv şi pregătit special pentru film. Cel interogat, Antoni Gralak, este interpretat de un om al cărui curriculum este similar celui pregătit de regizor. În acest fel, Kieślowski evită să filmeze o victimă reală, înregistrează cu ajutorul camerei, extrem de autentic, modul în care cei aflaţi la putere judecau şi răreau rîndurile oamenilor nevinovaţi. Coloana sonoră a filmului a fost folosită ca bază pentru un spectacol de teatru pe care Kieślowski l-a montat la Teatrul Vechi (Stary Teatr) din Cracovia.
 Clacheta - Klaps (1976, 5 min.)
Din colecţia de cadre nereuşite, accidentale sau respinse, turnate pentru Cicatricea, filmul său de debut, Kieślowski a creat o poveste originală a procesului de editare din studiourile de film. O mare parte a poveştii este constituită din cadre cu editorul filmului care emite semnale către operatorul de sunet, semnale necesare pentru sincronizarea imagine-sunet în faza de post-producţie. Regizorul a folosit şi cadre tăiate (un cîine care fuge de camera de filmat, un actor care face greşeli în interpretare), precum şi cadre care nu au fost incluse în versiunea finală a filmului Cicatricea (pelicula avînd încă titlul de lucru Omul nostru). Se aude cum regizorul îşi cheamă asistenţii, un actor începe să joace după semnal - cu un zîmbet fals, şi fiecare cadru este la fel de natural ca şi precedentele. Kieślowski ne arată, aparent accidental, culisele regiei filmului. Un cadru este prezentat din mai multe unghiuri, ne este revelat secretul muncii actorului sau asistentului, cel care, la momentul potrivit, dă semnalul către o maşină aflată în afara razei camerei de filmat.
 Prima iubire - Pierwsza Miłość (1974, 52 min.)
Acesta este singurul film pe care Kieślowski îl face conform principiilor prezentate în disertaţia concepută pentru şcoală, în care a scris că pentru a realiza un film documentar, regizorul ar trebui să găsească o situaţie reală cu propria ei dramaturgie. În Prima iubire este vorba despre cazul unei fete însărcinate, necăsătorită şi mult prea tînără. Împreună cu echipa de filmare, Kieślowski urmăreşte fata şi devine martor al vieţii ei: momentul în care află că este însărcinată, vizitele prin birouri, aranjarea unui mic apartament, căsătoria, pînă la momentul naşterii copilului. Astfel luăm cunoştinţă de felul în care trăieşte o tînără femeie însărcinată, apoi tînără mamă; viaţa ei ne trece prin faţa ochilor. Spre deosebire de Fabrica sau Spitalul, în loc să urmărească instituţii (şcoală, clădire, societate, miliţie), Kieślowski investighează felul în care acestea funcţionează la întîlnirea cu personajele filmului. Rezultatul pe care-l obţine este o imagine complet onestă a condiţiilor în care se găseşte şi se dezvoltă o familie poloneză din Polonia Populară în anii '70. Acest film, cel mai lung dintre documentarele lui Kieślowski, urma să devină prima parte a unui proiect cinematografic remarcabil. În anii următori, regizorul avea intenţia să filmeze personajele pînă în momentul în care fetiţa din Prima iubire devenea adult şi, posibil, mamă la rîndul său. Cu toate acestea, a abandonat proiectul după cîţiva ani. Aspectele etice au avut un rol important în decizia regizorului, acesta considerînd că o astfel de producţie ar presupune o interferenţă mult prea mare cu viaţa privată a personajelor.
Duminică, 3 decembrie, ora 17.00
 Spitalul - Szpital (1976, 20 min.)
Filmul Spitalul a luat naştere pornind de la ideea generală a relaţiilor dintre fraţi. Aflat în căutarea unor exemple potrivite pentru a ilustra acest concept, Kieślowski s-a gîndit să facă un documentar despre salvatori minieri, despre o echipă de volei sau despre călugări, înainte de a decide să filmeze chirurgii ortopezi. Folosind o cameră imensă şi grea, care necesita susţinere adiţională în timpul filmărilor şi care utiliza casete scurte, Kieślowski şi echipa lui se concentrează pe dovezi ale unor scene emoţionante din timpul cîtorva situaţii de urgenţă într-unul din spitalele Varşoviei.
Regizorul a folosit aceste scene într-un documentar despre un serviciu de urgenţă de 36 de ore al unei secţii de chirurgie. Acest spital înapoiat din punct de vedere al dotării tehnice, în care se investeşte sub nivelul acceptabil (liftul nu funcţionează, un ciocan se strică în timpul unei operaţii), funcţionează numai datorită oamenilor devotaţi muncii lor. Spitalul a devenit o metaforă cinematografică a Poloniei anilor '70.
 Din punctul de vedere al unui paznic de noapte - Z punktu widzenia nocnego portiera (1977, 16 min.)
Singurul documentar al lui Kieślowski al cărui protagonist este un personaj negativ. Portarul fabricii din film este un fanatic al disciplinei stricte, un entuziast al controlului şi un adept al execuţiilor publice. Pasiunea lui este să hărţuiască alţi oameni - cupluri tinere aflate noaptea în parc, chiulangii care ies de la cinema, pescari care şi-au uitat acasă permisul de pescuit (sau care nu-l au deloc), angajaţi care intră grăbiţi în fabrică şi uită să ponteze ora sosirii. Pasiunea de a-i hărţui pe ceilalţi este o caracteristică pertinentă a protagonistului acelor vremuri, în care invadarea intimităţii, percheziţiile şi asalturile asupra celor din opoziţie erau inspirate de funcţionarii serviciilor speciale şi întreprinse cu ajutorul acestora. Kieślowski a înregistrat monologul paznicului pentru a căuta printre cuvintele acestuia inspiraţie în adaptarea anumitor scene. În procesul de regizare, a folosit observaţia, direcţia de scenă şi provocarea. Protagonistul antrenează un ciobănesc german care a fost cumpărat exclusiv pentru nevoile filmului. Pînă la sfîrşitul vieţii, regizorul nu a fost de acord cu difuzarea televizată a acestui film, precizînd că acest lucru l-ar putea afecta negativ pe protagonist. Kieślowski credea că filmul, care la momentul creaţiei sale stigmatiza un fenomen social negativ, ar putea fi folosit, după mai mulţi ani, împotriva omului care a jucat în el.
 Şapte femei de vîrste diferite - Siedem kobiet w ró¿nym wieku (1978, 16 min.)
Acest documentar care urmăreşte şapte dansatoare - de la cea mai tînără (o fată care învaţă primii paşi de dans), pînă la cea mai bătrînă, mult mai înaintată în vîrstă (ea predă tinerelor fete noţiunile de bază ale artei), este un film despre întreaga viaţă a unei femei. În scenele care urmează, camera se concentrează asupra cîte unui personaj. Fiecare zi a săptămînii reprezintă o altă femeie. Joi urmărim o tînără în timpul lecţiei de balet. Vineri, o dansatoare puţin mai în vîrstă la o sesiune de exerciţii intensive. Sîmbătă, o adolescentă dansează la repetiţia unui corp de balet mai mare. Duminica ne oferă spectacolul unei vedete, o balerină aflată la apogeul carierei. Este victorioasă pe scenă, bucurîndu-se de aplauze. Luni - o dansatoare încă tînără face exerciţii, cu un efort vizibil. Marţi, o artistă îmbătrînită ascultă distribuirea rolurilor, complet lipsită de interes - vremea ei a trecut... Miercuri - o doamnă mai în vîrstă predă unor fete tinere la şcoala de balet. Documentarul-capodoperă al lui Kieślowski este construit cu o precizie proprie compoziţiilor poetice. Fiecare cadru, cuvînt şi efect sonor au un sens. Împreună, ele compun o poveste lirică despre viaţa artistului, inseparabil legată de arta căreia el sau ea îi este devotat(ă).
 Capete vorbitoare - Gadaj±ce głowy (1980, 14 min.)
"Cine eşti şi ce vrei?" - întreabă Kieślowski din afara cadrului în acest film vox-pop. Polonezi de diferite vîrste răspund întrebărilor. Declaraţiile lor sînt ordonate cronologic. Primul cadru arată un copil născut în 1980, iar ultimul - o doamnă în vîrstă de 100 de ani. În partea de jos a ecranului, la fiecare cadru apare anul naşterii persoanei care vorbeşte. Prim-planurile, în aceeaşi ordine, construiesc povestea unui chip uman - de la naştere pînă la ultima parte a vieţii. Ascultînd cu atenţie cele spuse de oamenii aflaţi în faţa camerei, ne dăm seama cum se schimbă punctele de vedere odată cu vîrsta, întîi mai deschise, apoi devenind din ce în ce mai închise după depăşirea unei anumite limite. În ansamblu, aceste păreri reprezintă stadiul conştiinţei societăţii poloneze din anii '70-'80. Ele exprimă o dorinţă de libertate şi adevăr care se face foarte clar auzită. Chipuri dintr-un portret colectiv al cetăţeanului polonez din timpul primei "solidarizări".
 Personalul - Personel (1975, 67 min.).
În 1975, Kieślowski regizează Personalul, primul său documentar de lung-metraj, care îi aduce premiul I la Festivalul de Film din Mannheim. Documentarul prezintă viaţa dintr-o trupă de teatru, fiind bazat pe experienţele sale la Şcoala de Regie Tehnică de Teatru. Filmată cu camera de mînă, într-un stil specific documentarelor, această poveste semi-autobiografică are în distribuţie atît actori profesionişti cît şi amatori.
Personalul se remarcă prin verosimilitatea imaginilor ce reproduc haosul vieţii din culisele teatrului, dar şi prin sublinierea unui tip de discernămînt etic asupra căruia Kieślowski se concentrează cu precădere în filmele sale. Protagonistul documentarului este un tînăr croitor pe nume Romek (Juliusz Machulski), un idealist în ceea ce priveşte teatrul, care se confruntă cu latura tranzacţională şi politică a artei în momentul în care directorul operei îi cere să-şi denunţe în scris un coleg. Filmul sugerează refuzul lui Romek, dar se termină enigmatic, înainte ca acesta să părăsească biroul directorului...
* Toate filmele sînt subtitrate în limba engleză, cu excepţia filmului Personalul, subtitrat în limba franceză. Intrarea este liberă.