Stigmatul unui destin la marginea socială, presărat de violenţe, lipsuri şi năzuinţe pubere are toate şansele să ni se livreze pe scena de teatru ca interesant şi chiar "tragic". La nefericirile de clasă ale unui asemenea destin s-ar cuveni o întâmpinare pe măsura marelui proiect critic al lui C-tin Dobrogeanu Gherea, iar stirpea aceasta de gândire şi de sensibilitate pare că se înfiripă din nou, pe zi ce trece. Nu doar la noi, dar şi în lumea teatrală occidentală. Stă mărturie succesul enorm, purtat de mediile teatrale din Germania anilor trecuţi, al unui text rusesc, Plastilina de Vasili Sigarev. M-am întrebat şi i-am întrebat şi pe alţii cum a putut răzbate într-o cultură teatrală deja suprasaturată de expresionismul clinic şi social, aşa cum pare a fi cea germană de azi, un reportaj de asemenea silitoare platitudine, lipsit şi de cea mai palidă tentaţie a dramaticului. Dar înainte de a intui chimia inefabilă a acestui succes mă întreb ce pot face pentru bietul Maxim, (îmi pare rău), cu ce-i rămân dator, cât s-ar cuveni să mă simt de vinovat faţă de el sau faţă de Maxim-ul din mine, sau cum se contemplă răutatea (tragică? anecdotică? statistică?) a unei sodomii în barăcile de la marginea oraşului?
E foarte simplu: la teatru, nefericirea se contabilizează uşor. Ultima ediţie a Festivalului Naţional de Teatru invită Plastilina în două variante de spectacol, montate de Vlad Massaci la Sibiu şi de Radu Afrim la Ploieşti. Nu am cum să contest selecţionarea acestor spectacole. Pus în locul creatorului de Festival, cred că le-aş fi adus şi eu, pe amândouă. De ce? La noua amploare a Festivalului (zece zile cu şapte-opt evenimente zilnic), a fi refuzat două performanţe de investiţia reală de efort şi adesea chiar de talent teatral precum a celor pomenite m-ar fi lăsat cu mâinile goale în faţa morilor de vânt... Aşadar, nivelul culturii dramatice din România de azi impune o asemenea selecţie - iar prezenţa acestor spectacole în Festivalul Naţional devine emblematică. Şi astfel, întrebarea obsesivă a Festivalului - "Care dintre Plastiline ţi-a plăcut mai mult?" - ne spune şi ea foarte mult despre calitatea emoţiei pe care omul de teatru (de aici şi de aiurea) e dispus să o cheltuie pentru a sărbători renaşterea realismului socialist! Răspunsul la întrebare ar fi deja o probă de excentricitate. Ce poate să-ţi placă mai mult (ca şi cum vorbim chiar despre plăcere) între două proiecte artisticeşte valabile - şi una şi cealaltă - care slujesc un text prost? Am spus bine: îl slujesc, nu îl depăşesc. Cum poţi discerne între virtuozitatea unei mizanscene clădite în jurul unei false probleme şi virtuozitatea alteia pe aceeaşi temă? Cum deosebeşti valoarea unui enunţ gol dramatic, dar bine agrementat artistic (actorie, scenografie, "rezolvări" scenice), de alt enunţ gol dramatic bine agrementat artistic şi el? (Ştiu, pentru economia pieţei de valori în teatrul românesc, asemenea măsuri şi cântăriri sunt deja un lux ofensator, o formă de exhibiţie intelectuală.)
Apoi, dacă se întâmplă să urce dinspre morţi duhul neprihănit al unui copil care-i şopteşte insului nostru nefericit din Plastilina "vino, te aştept", reportajul capătă şi gravitatea acrişoară a unei melodrame care ne avertizează încă odată că omul este o pasăre în captivitate.
N-am să cad în ispita grosieră de a spune că cel mai bun spectacol din Festivalul Naţional de Teatru de la Bucureşti, 2006, a fost Ivanov de Cehov în regia lui Ascher Tamás de la Teatrul Katona din Budapesta. Spun doar că acest spectacol, departe de a fi o capodoperă sau de a propune o deschidere nouă spre textul cehovian, face proba onestităţii, a măsurii, dar mai ales de acurateţe a gestului artistic, stadiu de la care pleacă cu adevărat o cultură a formelor artistice în teatru. Mai spun, totodată, că acest Festival, pe care directorul său artistic, Marina Constantinescu, îl dedică regizorilor, convoacă cea mai mare densitate de nume prestigioase de creatori de teatru români din istoria Festivalurilor Naţionale şi nici o performanţă artistică excepţională. Nu fac acum bilanţul, nu cântăresc recolta. Mi se pare însă că observaţia de adineaori nu mai are de multă vreme o valoare de conjunctură.
Creativitatea în teatrul românesc nemaifiind de ani buni polarizată de spectacolele lui Silviu Purcărete, nici formele epigonice, nici spaimele de epigonism, nici admiraţia, nici despărţirile de totalitarismul estetic al acestuia nu se mai produc aşa cum mi se pare că se produceau în anii 90, lăsând dinamica formelor să lâncezească. (Poate că greşesc.) Pe de altă parte, agresiunea minorului la scara creativităţii contemporane, fenomenul tot mai extins de democraţie a valorilor culturii, deliciile subtile ale consumismului vor fi creat un fals raport de conştiinţă al creatorilor de spectacol cu actul de creaţie însuşi - din ce în ce mai vizibil marcat de spaima de complexitate, de refuzul de construi, de oroarea de prodigios... (Unii dintre inevitabilii selecţiei pare că se străduiesc chiar să urască teatrul dar nu reuşesc să-şi decanteze un sentiment pur şi exploziv al urii.)
Aşadar, selecţionerul mizează pe argumentul imbatabil politic al carierelor consacrate, şi riscă absenţa discernământului artistic. Silinţa de a invita quasi-integralitatea unor proiecte de autor din ultimul an sau din ultimii doi ani consternează. Cum aşa, firmamentul s-a constituit irevocabil? Cum aşa, inevitabilii primesc şi o necondiţionată carte blanche pentru fiecare atingere de baghetă? Cum aşa, Gaby, Mihai, Sandu, Victor, Andrei nu mai şi ei voie să facă spectacole mai ezitante? Sau chiar proaste de tot? (Mare absent - Ducu.)
Ce-i drept, nu cred că se poate invoca o cultură alternativă a spectacolului de dramă, pe lângă aceşti inevitabili. Dar câteva nume de evitaţi constant - şi nu doar de câţiva ani - se pot reaminti: Mona Chirilă (ţinută de ani în surdină şi la T.N. Cluj şi la T. Maghiar), Laurian Oniga (cel puţin cu un minunat spectacol Marivaux la Arad), Andreea Vulpe (Livada de vişini de la Tg.-Mureş, secţia maghiară, se impune la festivaluri importante din Ungaria), sau Olga Barabas, regizori inegali desigur, dar pe o scală deloc mai largă decât a primilor.
Departe de mine gândul că Festivalul Naţional s-ar putea clădi în zilele noastre în jurul unui concept - dedus dintr-un sistem de gândire a formelor dramei, în orice caz capabil să separe otrava unui spectacol "interesant" şi ruinător pe dinăuntru (chiar dacă publicul se va scula să aplaude în picioare) de adevărul unui enunţ dramatic. Sau care să deosebească între o experienţă care ne identifică prin asemănare de una care ne reuneşte prin diferenţă - în numele libertăţii revelate din noi înşine... Şi nu pentru că nu are cine să facă o asemenea operaţie, nici vorbă, ci din motivul simplu că realitatea teatrului de azi nu poate întregi (ori doar cu mare greu) o suită exemplară de zece prilejuri sărbătoreşti pentru zece zile de Festival.
În aceste condiţii, cultura Festivalului Naţional rămâne, deocamdată, o cultură a politeţurilor, a apelativelor familiare şi în diminutiv, n-avem ce face. Selecţia se justifică cu argumentul admiraţiei faţă de regizor şi, invariabil, cu diversitatea de gust - faţă de care spiritul critic se cuvine, desigur, să se retragă un pas. Publicului trebuie să i se dea de toate, iată o pavăză bună pentru multe neprevăzuturi elective - şi înăuntrul sistemului, şi în afara lui. Aici încap şi gagurile cu dulapul din Livada de vişini al lui Claudiu Goga (spectacol modest, presărat cu "soluţii interesante", da), şi manifestul împotriva terorismului din Martorii sau mica noastră stabilitate... de Rozewicz în regia lui Mihai (Măniuţiu), şi poveştile - desigur minunate - dar, totuşi, zece turuite la rând (!!! ce fel de sinapse pot înghiţi asemenea cantităţi, sau care-i deliciul acestui bufeu, sau ce funcţie are rama povestirii?!) în spectacolul lui Sandu (Dabija), Telefonu', omleta..., şi operaţiunile androginice ale lui Andrei (Şerban) din Purificare de Sarah Kane, şi delirul primelor 15 minute din Burghezul gentilom al lui Petrică Ionescu, vărsat într-un vodevil jalnic, şi noul realism critic din spectacolele dedicate "independenţilor" şi "noii dramaturgii" ş.a.c.l.
Încape şi îndrăzneala lui Alexandru Tocilescu (Toca, dacă nu mă înşel) de fi creat împreună cu Irinel Anghel, la T. Bulandra, o operă comică după textul lui Daniil Harms, Elizaveta Bam, într-o compoziţie stilistică justă, (cam inflexibilă, totuşi, fără relief dramatic), oricum iscoditoare de procedee şi surprinzătoare în aria teatrală a Bucureştilor. Acurateţea stilului cred că trebuie observată şi în Aşteptându-l pe Godot de Beckett, la Teatrul Tamasi Aron din Sf. Gheorghe, în regia lui Tompa Gábor. De neocolit strălucirea Valeriei Seciu în Cum gândeşte Amy de David Hare, un spectacol de Cătălina Buzoianu la Teatrul Mic.
Însă cea mai vie prezenţă în Festival o descopăr în spectacolul Vremea dragostei, vremea morţii de Fritz Kater, la T.N. Sibiu, pus în scenă de Radu Alexandru Nica. Aparţinând generaţiei lui, regizorul acesta tânăr mi se pare a fi şi singurul care şi-o depăşeşte. Instinctul dublat de o gândire deja articulată dar nu şi suficientă dau un statut de conduită artistică proiectelor lui chiar şi atunci când ele nu şi-au structurat o coloană vertebrală. Nu e cazul acum. Nica este dintre puţinii care ştiu că naraţiunea condusă după expresia informă a cotidianului nu se numeşte nici realism, nici dramă, că vorbirea puţintică şi joasă nu are legătură cu minimalismul, în fine că valoarea unui discurs dramatic se articulează, înainte de orice, prin jocurile biunivoce ale stilului şi referentului scenic..., şi toate aceste valori de conştiinţă artistică se regăsesc în spectacolul lui. Nici complexele RDG-ismului opresor, nici deşteptarea primăverii şi a revoltei tinerilor în fiinţele cărora dă să se nască instinctul libertăţii nu sfârşesc în promiscuitate, cum nici argoul slobod nu sfârşeşte în muzeu scatologic. O simplă anecdotă socială, nu lipsită de virtuţi literare, capătă dimensiunea poetică a unei experienţe iniţiatice, sublimând, într-un discurs bine ritmat, stereotipurile unei istorii (comunismul) de care, altminteri, nimeni nu are curajul să se despartă decât - cum altfel - parodiind!
Încap, aşadar, în Festival de toate, şi bune şi rele, ca pentru mai-de-toatele din noi înşine, nu-i nici un secret aici. Iar anul acesta, Festivalul a fost chiar ceea ce îşi propune mereu: să reprezinte nivelul artistic al teatrului la ora de faţă. Întreprindere curajoasă? Ei! Corectă? Până aproape de scara 1/1. Totuşi, la noile proporţii fizice pe care le-a căpătat, adăugându-i-se secţiunea spectacolelor de dans şi cea a spectacolelor şi personalităţilor invitate din străinătate, Festivalul ar putea să îndrăznească să nu fie doar un colecţionar de "oferte" ci şi un (co)producător de spectacole. Forţe artistice ar fi convocate atunci pentru proiecte menite să devină spaţii libere dedicate autorilor de teatru de creativitate reală, repere de exigenţă artistică, centri de emulaţie, surse de şcoală şi deschideri de drum în gândirea formelor dramaticului. Căci selectivitatea unui Festival care tinde să devină o instituţie stabilă nu trăieşte doar din sursele lui exterioare ci îşi creează şi impune, într-o măsură, propriul orizont de gândire şi de valori. Probabil că Festivalul Naţional va deveni chiar, cândva, creator de evenimente, şi nu va rămâne doar o gazdă a lor. Iar în calitate de gazdă ar fi să fie generos, plin de umor, desigur, dar nu mai puţin intolerant! Atunci, însă, impresionismul care guvernează despotic circulaţia valorilor în teatrul românesc de azi îşi va fi găsit naşul.