Observator Cultural / noiembrie 2006
De două ediţii încoace, dar cu precădere anul acesta, Festivalul Naţional de Teatru (FNT) ne-a arătat cum poate arăta un mare eveniment artistic (cel mai important, pentru publicul bucureştean, dacă e să luăm în consideraţie înghesuiala din sălile de teatru). Dintr-o coincidenţă nu se ştie cît de întîmplătoare, anul acesta, FNT ne-a făcut să simţim, pe de altă parte, şi cum arată, cu bune şi rele, un festival fundat pe cîteva idei preconcepute.

Una dintre aceste idei preconcepute e tentaţia irepresibilă, cel puţin în teatrul românesc, de a face prea mult şi prea multe: în ciuda bunei organizări (în care, de partea în care mă situez a baricadei, nu s-au văzut fisuri), Festivalul Naţional de Teatru a riscat anul acesta să devină mult prea grandios pentru starea de fapt a domeniului artistic. Iar aglomerarea spectaculară duce, pe nesimţite, la un haloimăs în care e greu să discerni ce e bun şi ce nu (a se vedea, pentru asta, prejudecata number 3).

O altă idee preconcepută e cea conform căreia experienţa în teatru ţine loc de vizionarea propriu-zisă a spectacolelor. Sigur că o montare semnată de Andrei Şerban, prima în România după 13 ani, era un must pentru FNT, dar asta nu înseamnă că, din spirit de profesionalism şi, la urma urmelor, din deferenţă faţă de regizor, selecţionerul nu trebuia măcar să vadă o reprezentaţie (a spectacolului în sine, nu o repetiţie cu ceva public, cu trei luni înaintea premierei, la prima intrare a actorilor în decor, fără costume şi într-o fază mai degrabă incipientă). La fel, în modulul intitulat INDIE (Inovaţie-Noutate etc.), ce a adunat la FNT tot ce înseamnă teatru independent românesc de care s-a auzit la Bucureşti, selecţia practic neexistînd, sînt cel puţin cîteva spectacole invitate în festival fără a fi fost văzute.

Iar o a treia prejudecată, mult mai nocivă, e cea care spune că în teatrul românesc nu există decît o listă scurtă de regizori interesanţi, care, fiind reprodusă mereu identic, mai mult sau mai puţin integral (în funcţie de existenţa vreunei montări a fiecărui director de scenă pentru anul în curs), nu necesită decît completarea titlului de spectacol. Lista îi cuprinde pe (ordinea e aleatorie): Silviu Purcărete, Tompa Gábor, Mihai Măniuţiu, Victor Ioan Frunză, Alexander Hausvater, Alexandru Dabija, Radu Alexandru Nica, Radu Afrim, Claudiu Goga, Alexandru Tocilescu, Cătălina Buzoianu, Alexandru Darie, Felix Alexa, Dragoş Galgoţiu, Vlad Massaci, uneori şi Bocsárdi Lászlo. Şi gata. Treaba Festivalului Naţional nu e să vadă ce s-a petrecut interesant în teatrul românesc al ultimului an, ci să inventarieze opera acestor creatori, indiferent de calitatea artistică a montărilor lor şi fără curajul de a selecta între respectivele montări (anul acesta, de pildă, faptul a fost evident în cazul lui Alexandru Dabija: două dintre spectacolele sale invitate în festival, Aventurile lui Habarnam şi Telefonu', omleta şi televizoru', îl reprezintă în cel mai înalt grad, în vreme ce Molly Sweeney e, la fel de clar, o comandă). Selecţia intervine, radical, doar cînd e vorba de regizori, cunoscuţi sau nu, rămaşi pe dinafara listei de obligo-uri: aici, viziunea critică nu acceptă căderea pe lîngă gusturile şi opiniile estetice ale selecţionerei (foarte laxe în privinţa directorilor de scenă cărora le e dedicat festivalul, foarte dure în privinţa celorlalţi, ducînd inclusiv la impunerea de standarde duble: de exemplu, şi Terorismul Gianinei Cărbunariu, şi Molly Sweeney al lui Dabija sînt coproducţii între un teatru de stat şi o companie independentă (Teatrul Fără Frontiere, în primul caz, Proiect Replica, în cel de-al doilea) - însă, prin decizia selecţionerei, cel dintîi a sfîrşit în secţiunea "tot ce există ca teatru independent", cel de-al doilea a intrat în selecţia oficială).

Iar supraexpunerea, trei ani la rînd, a publicului (bucureştean) la concentrate teatrale în doze letale (vezi ideea preconcepută no. 1) de unice estetici regizorale (indiferent dacă e vorba de montări de texte clasice ori noi) e nesănătoasă, în măsura în care lasă a se înţelege că aşa şi nu altfel arată şi trebuie să arate scena românească de azi.

Pe de altă parte, o să întreb multă vreme, în ordinea de idei a relaţiei dintre reputaţia unui regizor şi calitatea unui spectacol, ce căuta într-un Festival Naţional o producţie precum Livada de vişini a lui Claudiu Goga (dacă ideea era prezentarea a două viziuni regizorale asupra aceluiaşi text (fusese invitată şi Livada... craioveană a lui Alexa Visarion, care într-un final n-a mai putut ajunge la Bucureşti), spectacolul cehovian al Andreei Vulpe, cu nominalizări anul trecut la Premiile Uniter, era un "candidat" mult mai plauzibil). Indiferent de cum va fi arătînd, scenografic, pe scena ei de-acasă, de la Braşov, montarea lui Goga e de o banalitatea cruntă, ilustrează textul fără să aducă nimic în plus, are o distribuţie cu mari greşeli şi soluţii regizorale şcolăreşti (Ranevskaia vorbind despre cum pierde ea tot timpul bani şi scăpînd, pe replică, punga cu monede de aur pe jos); ca să nu mai spun că aş vrea să ştiu cum poate ajunge Daria însărcinată cu burta la gură, de la actul trei la actul patru, cînd, tot în ultima scenă, Epihodov e încă bandajat după bătaia luată cu un act în urmă...

Festivalul Naţional de Teatru ne-a arătat anul acesta (în ciuda sau tocmai datorită faptului că văzusem deja, la ele acasă, cele mai multe dintre spectacole) cît de iremediabil de prost şi plictisitor e, în ansamblu, teatrul românesc.

M-am plictisit la Autobahn (recunosc), deşi la Timişoara nu mă plictisisem, cu umilinţă recunosc şi că n-am înţeles nimic din Martorii sau mica noastră stabilitate, m-am simţit foarte bine la Telefonu', omleta şi televizoru', dar înţeleg şi de ce mulţi alţii s-au plicitisit, l-am urît pe Patrice Chereau că m-a ţinut o oră şi ceva lipită de scaun, iar Lev Dodin mi-a prilejuit mai cu seamă o excursie printr-un muzeu teatral (interesant, intelectual, dar muzeu). Festivalul Naţional de Teatru mi-a fost, anul acesta, aproape doar prilejul de a vedea Ivanov al lui Ascher Tamás, în comparaţie cu care spectacolele de pe la noi păreau amatorisme fără măcar scuza neprofesionalismului. Dar pentru asta nu era nevoie de mai bine de o duzină de producţii în selecţia oficială...


Avatarurile Purificării

Fără îndoială că sarea şi piperul acestei ediţii a Festivalului Naţional de Teatru s-au datorat discuţiilor iscate de Purificarea lui Andrei Şerban. În ce-i priveşte pe organizatori, problemele au apărut încă de la încercarea de a găsi o sală în care spectacolul să se poată juca. Singura scenă potrivită era a Naţionalului bucureştean, regizorul a acceptat cu greu (dar a acceptat!) ca reprezentaţiile din Festival să se ţină aici, iar Teatrul Naţional din Cluj a acceptat să acopere cheltuielile necesare unei modificări de decor (cortina de fundal, prea grea, în varianta oficială, pentru ca ştăngile de la TNB s-o poată susţine).

Abia odată cu începerea festivalului a apărut următoarea problemă, pusă în public, în stilul foarte direct propriu, de Andrei Şerban însuşi: un bilet la Purificare costa, la Bucureşti, ceva de speriat.

Problema biletelor (mai precis, a preţurilor lor) a fost, de altfel, una destul de delicată. Pentru prima dată în istoria lui recentă, FNT a avut mai multe bilete date în vînzare decît invitaţii, numai că, Festivalul Naţional nefiind o instituţie şi neavînd personalitate juridică, încasările nu i-au revenit lui, ci teatrelor gazdă, care şi-au stabilit propriile preţuri (de trei pînă la cinci ori cele obişnuite pentru propriile producţii). Avem, deci, un festival finanţat în majoritate de stat, pentru care, adică, statul cheltuieşte bani, şi din care au de cîştigat (în loc să-şi mai micşoreze cheltuielile... statul) alte instituţii de stat. Asta, pentru că Ministerul Culturii şi Primăria Bucureşti nu pot plăti chirie teatrelor aflate sub jurisdicţia lor, iar cheltuielile lor, a venit imediat şi explicaţia, trebuiesc acoperite cumva. Nu au fost făcute publice evaluări ale cheltuielilor logistice pe care le presupune o reprezentaţie (consumul de lumină etc.), şi nici dacă din încasări a fost plătit personalul tehnic al sălilor-gazdă (care, pînă acum, manifesta o reticenţă soră cu nepăsarea faţă de colaborarea la "acţiunile" festivalului, din cauză că acestea le erau trecute drept sarcini de serviciu neremunerate). Deocamdată, întreaga istorie a biletelor rămîne o previzibilă exploatare, după regulile economiei de piaţă, a creşterii cererii (degeaba spunea bunul Lev Dodin că teatrul nu funcţionează după principiul cererii şi ofertei...); după experienţa de anul acesta, poate n-ar strica să-şi revizuiască şi festivalul politica faţă de o atît de solidă sursă de venit (n-o să facem aici calcule probabilistice ca să arătăm că dacă o reprezentaţie în Bucureşti, fără plata actorilor etc., ar costa cît a încasat fiecare teatru pentru fiecare spectacol invitat în festival, întreg bugetul anual de cultură al Primăriei s-ar goli în mai puţin de şase luni).

În cazul spectacolului de la Naţional din Cluj, preţul biletelor a atins cotele cele mai impresionante: aproape 75 RON, adică mai bine de 20 de euro. Tam-tam-ul din jurul acestei sume a fost pe măsură, dar, cel puţin, Teatrul Naţional din Bucureşti a recunoscut onest că a vrut să profite de pe urma renumelui regizorului (biletele s-au vîndut ca pîinea caldă, înghesuiala a fost maximă, într-un final multă lume, mai ales studenţi, au stat la balcon, de unde, Purificare jucîndu-se cu spectatorii pe scenă, nu se auzea şi nu se simţea mare lucru, dar cel puţin se vedea).

Discuţiile în jurul spectacolului lui Andrei Şerban au continuat (şi continuă încă), primele două cronici, a Magdalenei Boiangiu, în Cotidianul, şi a Cristinei Modreanu, în Gândul, pendulînd între rezervat şi negativ, ceea ce a dus, din nou, la intervenţia publică a regizorului şi la publicarea, în Evenimentul zilei, a unui text laudativ la adresa Purificării, semnat de George Banu. De altfel, nici o montare, în istoria ultimilor ani ai teatrului românesc, nu a iscat atîtea dezbateri în contradictoriu, în care se amestecă idiosincrazii extraestetice, zvonuri, ipocrizii, parti-pris-uri şi doar colateral, din cînd în cînd, argumente artistice. (Ar fi interesant de investigat în ce măsură ceea ce deranjează în Purificare e agresivitatea textului (ceea ce ar dovedi, încă o dată, "epoca de piatră" în care a încremenit, mental, teatrul nostru), melanjul de stiluri care-şi dau întîlnire în spectacol (care i-a încîntat tocmai pe cîţiva regizori cunoscuţi pentru propriul eclectism) sau preocuparea faţă de "eficienţa" (sau lipsa ei) finală a acestui melanj. Dar pentru asta ar trebui să renunţăm, cu toţii, la confruntări verbale pe tema "cine e mai deştept" şi să vorbim despre ceva ce nu e, la urma urmei, "decît" un spectacol de teatru...)

Trist e, într-un sfîrşit, doar faptul că Purificare a fost singurul spectacol românesc despre care s-a vorbit în timpul şi după Festivalul Naţional de Teatru. Nu pentru că era cel mai bun sau cel mai prost, şi nici măcar pentru că era făcut de Andrei Şerban, ci, poate, pentru că, dacă festivalul în sine e un eveniment, el nu reuşeşte să facă din fiecare "moment" al său un eveniment în sine; dacă, în mod uimitor, Ivanov a stîrnit şi el valuri - de entuziasm, asta înseamnă că se poate, cu condiţia să ai spectacole nu multe, ci excepţionale.


Sugestii pentru organizatorii de conferinţe

"Adunarea" avînd ca temă Regia tînără şi noua dramaturgie era sortită, de la bun început, eşuării în pierdere de vreme, cîtă vreme ea nu avea o agendă cît de cît precisă şi nici o finalitate de orice natură. Dacă tema întîlnirii viza o discuţie analitică despre cum se prezintă peisajul regiei tinere şi al noii dramaturgii, atunci desfăşurătorul ar fi trebuit să cuprindă cîteva prelegeri, analize de specialitate, venite din partea unor critici şi a unor practicieni. Dacă era vorba despre identificarea unor probleme cu care se confruntă tinerii artişti, în general, şi cei independenţi, în special, atunci la întîlnire ar fi trebuit invitaţi reprezentanţi ai unor instituţii responsabile, de la Ministerul Culturii la UNATC, şi, din nou, o listă preexistentă de subiecte era necesară (tonul şi vocabularul belic al moderatoarei Ludmila Patlanjoglu îndreptăţea ambele direcţii de dezbatere). Cu excepţia conflictului dintre Marcel Iureş şi Bogdan Georgescu, care a dat ceva culoare şi părerea unui sens existenţial dezbaterii de la Teatrul ACT, ea s-a consumat în discuţii trase la şapirograf după altele similare, ţinute în diverse colţuri ale ţării.

Iar dacă UNATC-ul vrea să editeze un "ghid" cu activităţile teatrale ale tinerilor artişti, n-ar fi rău să ţină cont de evidenţa faptului că vîrsta nu e un criteriu şi că o serie de date, nume de spectacole şi proiecte nu spune nimic despre dinamica teatrului tînăr.


Scurt exerciţiu de Casandră

Să ne întoarcem, în final, la Festivalul Naţional în sine, să ne jucăm puţin de-a divinaţia şi să facem un pronostic pentru selecţia de anul viitor (făcută tot de criticul Marina Constantinescu): personal, semnatara acestui articol are încredere că, în 2007, vom putea vedea în Festivalul Naţional de Teatru: Regele Lear al lui Tompa Gábor şi pe cel montat de Bocsárdi Lászlo, Balul lui Radu Alexandru Nica, Athénée Palace al lui Alexander Hausvater, Iubirea Fedrei regizat de Mihai Măniuţiu, Inimi cicatrizate în regia lui Radu Afrim, Richard al III-lea se interzice al Cătălinei Buzoianu, Visul unei nopţi de vară al lui Victor Ioan Frunză, Crimă şi pedeapsă montat de Yuriy Kordonskiy, Hamletmachine în regia lui Dragoş Galgoţiu, Eduard al III-lea pe care-l va face Alexandru Tocilescu la Naţionalul din Bucureşti şi Playing the Victim al lui Felix Alexa, programat la noul Teatru al Tineretului Metropolis... Şi încă o prezicere (mai degrabă un feeling căpătat în urma "monitorizării" presei în timpul festivalului): selecţionerul unic pentru 2008-2010 pare că va fi Cristina Modreanu... Dar să nu ne forţăm prea mult imaginaţia.

P.S. În calitate de jurnalist (şi în numele colegilor mei), mi-aş dori foarte mult în anii următori ca, pe lîngă zilnicele comunicate de presă, să avem acces la un fond de fotografii ceva mai bine dotat decît site-ul (ca nu mai rulăm cu toţii, la infinit, aceleaşi două imagini din Cevengur, de pildă). Şi am aprecia chiar şi nişte întîlniri cu regizorii invitaţi în festival (dacă tot le e dedicat lor), ceva discuţii cu ei, ceva interviuri...

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus