Joc de spioni - Cîrtiţa / The Departed

Primele minute din The Departed / Cîrtiţa sînt pline pînă la refuz. Mai întîi facem cunoştinţă cu gangsterul irlandez (din Boston) Frank Costello (Jack Nicholson): cu filozofia lui de viaţă ("Nu vreau să fiu un produs al mediului meu. Vreau ca mediul să fie produsul meu."), cu anticatolicismul lui, cu gusturile lui literare (Joyce - nici mai mult, nici mai puţin), cu grija lui paternă, tuşantă, pentru dezvoltarea armonioasă a tinerelor fete din cartier ("Ai deja ciclu?", o întreabă el, în loc de "Ce mai faci?", pe una dintre ele). Apoi facem cunoştinţă cu un băiat numit Colin, care e ajutor de preot pînă cînd Frank îl ia şi-l face omul lui. Apoi sărim peste nişte ani şi-l regăsim pe băiat la Academia de Poliţie, unde se pregăteşte să devină om al legii, rămînînd totodată omul lui Frank - "cîrtiţa" lui în Departamentul de Investigaţii Speciale. Dar, pe lîngă acest băiat rău care pare bun (Matt Damon), mai cunoaştem (tot la Academie) şi un băiat bun care pare rău: pe Billy (Leonardo DiCaprio), care se pregăteşte să devină "cîrtiţa" poliţiei în banda lui Frank.

Primim aceste informaţii în ţîşnituri scurte şi dese, cu mare presiune (montajul e rapid şi zgrunţuros), pe care le înghiţim odată cu substanţele toxice - resentimente interetnice, homofobie reflexă - deversate generos de personaje în limbajul lor, şi după cîteva minute sîntem atît de surescitaţi, încît e norocul nostru că sîntem şi complet ameţiţi, altfel tare mă tem că ne-am sări unii altora la beregată înainte de a apuca să vedem pe ecran titlul filmului. Dacă vi se pare cam mult pentru o expoziţiune, credeţi-mă că, cel puţin pe partea de ameţeală, ce-i aici nu-i nimic pe lîngă ce era în Infernal Affairs, filmul hong-konghez pe care se bazează The Departed: acolo, cei doi actori cu care făceam cunoştinţă în prolog, în postura băiatului bun care de fapt e rău, respectiv a băiatului rău care de fapt e bun, erau înlocuiţi imediat după aceea de alţi actori, o complicaţie suplimentară care, agravată de tradiţionala miopie a europeanului confruntat cu fizionomii asiatice, aproape că ne scotea definitiv din joc.

Pînă la urmă, tot filmul hong-konghez era mai suplu, dar era şi mai subţire în sensul de "inconsistent". Nu că filmul lui Martin Scorsese ar fi - sau ar încerca să pară - deosebit de profund. Cînd spui "cîrtiţe", desigur, spui John le Carré (Cîrtiţa fiind, de altfel, şi titlul românesc al unuia dintre cele mai cunoscute romane ale sale), dar le Carré obişnuia să se arunce în reflecţii sumbre, graham-greeniene, despre mascarada identităţii şi despre incognoscibilitatea fiinţelor umane, pe cînd Scorsese se abţine - şi trebuie să spun că apreciez asta: intrigile de spionaj ale lui le Carré, foarte satisfăcătoare ca jocuri intelectuale, mi se par adesea prea artificiale pentru "marile adevăruri umane" la care duc. Cîrtiţa lui Scorsese nu e decît o jucărie ultracomplexă care execută în gol figuri fascinante - o spirală dublă, o săritură cu dublu şurub, care se mai şi vede dublu - şi tot ce-l interesează pe regizor este să mascheze golul din jurul ei, să-i dea o aparenţă de viaţă trăită şi să vadă pînă unde o poate duce - cît poate răsuci şurubul. Pentru a-şi atinge primele două obiective, el mizează pe montajul abrupt, pe limbajul truculent, pe mai vechile (şi marile) lui explorări în medii interlope catolice şi pe un casting foarte precis. Ce e interesant la Matt Damon - ce-ţi face pielea de găină, aici, ca şi în Talented Mr. Ripley - e faptul că, deşi arată ca un băiat de zahăr, nu-i poţi citi gîndurile. DiCaprio e dinamită: sare energia negativă din el ca sudoarea din coama unui armăsar (şi, cu o ţigară înfiptă în cioc, e clona lui James Dean). Cum e Nicholson? Crezi în gangsterul lui? Nu chiar. Nicholson e un actor pe cît de mare, pe atît de răsfăţat, iar răsfăţul a scos de mult din pielea lui jegul cartierului, mirosul speluncii şi al străduţei dosnice. Dar e un mare showman şi, în felul lui, un creator de suspans: şi-a obişnuit publicul să se aştepte oricînd la orice trăsnaie din partea lui şi se joacă frumos cu această aşteptare. Partea cea mai frumoasă este că incorporează în rol această joacă: personajul lui şi-a obişnuit publicul să se aştepte oricînd din partea lui la orice extravaganţă sau grozăvie şi are o legendă de întreţinut - trebuie să fie şi Rege, şi Nebun. (Pe alocuri, suita lui de clovni şi ucigaşi sugerează o versiune parodic-mizerabilă a curţii unui rege shakespearian, dar, dacă paralela e intenţionată, Scorsese nu încearcă s-o speculeze pentru grandoare.) Pe scurt, nu e un mare rol, dar e o mare cascadorie. La fel şi cu filmul: Scorsese nu e un mare autor în The Departed (vechile lui teme şi obsesii se regăsesc aici ca simple ornamente), dar e un jongler care poate să ţină mult mai multe mingi în aer, mult mai sus şi pentru mult mai mult timp decît se obişnuieşte în divertismentele hollywoodiene de azi. Singura mea problemă e cu finişul, pe care l-am perceput ca pe o aplicare temeinică pînă la absurd a vechii soluţii oferite de Raymond Chandler autorilor de thriller-uri aflaţi în impas: să se deschidă o uşă şi să apară un tip cu un pistol. OK, dar de cîte ori se poate întîmpla chestia asta în cinci minute?