Sfârşit de an egal vreme de bilanţ, nu-i aşa? 2006 a fost un an plin - dacă aţi răsfoit cu atenţie primele pagini aţi văzut deja că lumea trage concluzii şi analizează ce şi cum. Prea bine. Am decis să mă aliniez, numai că am ales, (aproape) aleatoriu, un alt an cinematografic.
Jim Jarmusch, astăzi considerat (pe bună dreptate) ultimul mare poet al cinematografului american... şi nu numai, s-a născut în orăşelul Akron din Ohio, pe 22 ianuarie 1953. Adică acum 53 de ani, tiens, tiens, dată extrem de importantă, filmic vorbind...
În 1953, marele câştigător la Oscaruri a fost From Here to Eternity (8 premii din 13 nominalizări), ecranizare semnată de Daniel Taradash şi regizată de Fred Zinneman după romanul lui James Jones, rămasă în istorie şi datorită subiectului (Pearl Harbor) şi datorită manevrelor de culise prin care Frank Sinatra a obţinut rolul (fabulos, altminteri) soldatului Angelo Maggio, manevre reconstituite, mai mult sau mai puţin subtil, 20 de ani mai târziu, în The Godfather lui Coppola.
În 1953, Henri-Georges Clouzot a primit, la Cannes, primul şi singurul Palme d'Or din carieră, pentru monumentalul Le salaire de la peur, unul din cele mai crâncen / tensionate filme din istorie, refăcut, cu preţul propriei cariere, 25 de ani mai târziu, de francofilul William Friedkin, cu titlul The Sorcerer.
În 1953, filmele despre care toată lumea (bună) a vorbit, în afara celor două campioane de mai sus, au fost, într-o ordine oarecare, şarmantul Vacanţă la Roma (regia William Wyler), emoţionantul I Vitelloni (Fellini), impunătorul Stazione Termini (Vittorio de Sica), memorabilul Shane (George Stevens), inteligentul The Band Wagon (Minnelli), savurosul How to Marry a Millionaire (Negulesco), elegantul Madame de... (Ophuls), curajosul I Confess (Hitchcock), solidul The Naked Spur (Anthony Mann), sensibilul Tokyo Story (Ozu), inclasabilul El (Buñuel), vizionarul War of the Worlds (Byron Haskin) şi bijuteria Les vacances de M. Hulot (Tati). Un an rodnic, ziceţi? Cam...
În 1953, cinematograful s-a schimbat pentru totdeauna (unii spun că s-a născut a doua oară): The Robe (regia Henry Koster) a fost primul film pe ecran lat, turnat carevasăzică în format CinemaScope (aspect ratio 2.55:1), arma secretă prin care marile studiouri încercau să alunge oamenii din faţa televizoarelor şi să-i readucă în sala de cinema. Manevră binevenită, dar singurul criteriu care ar trebui să-i incite pe spectatori este calitatea. Trei exemple, din favoritele personale...
În 1953, Samuel Fuller a regizat, în stilu-i caracteristic brutal-poetic, capodopera Pickup on South Street, unde Thelma Ritter făcea, fără discuţie, cel mai bun rol dintr-o carieră, oricum, impresionantă.
În 1953, Billy Wilder a regizat, în stilu-i caracteristic sarcastic-subversiv, capodopera Stalag 17, des imitată (Marea evadare, Hart's War / Războiul lui Tom Hart), niciodată egalată, unde Otto Preminger şi William Holden exorcizau, deopotrivă, îngeri şi demoni.
În 1953, Fritz Lang a regizat, în stilu-i caracteristic dur-implacabil, capodopera The Big Heat, unde unde unicul şi irepetabilul Lee Marvin ardea ecranul la propriu şi la figurat, în primul mare rol al carierei, totodată unul dintre cei mai s(l)ick motherfuckers dintotdeauna.
Şi dacă vă întrebaţi care ar fi posibila legătură între începutul şi sfârşitul acestui december-remember, aflaţi că cel mai mare (la propriu şi la figurat) admirator al lui Lee Marvin, omul care a pus la cale, mai în glumă, mai în serios, un soi de fan club cu alură de altar, se numeşte... Jim Jarmusch.